Iubiţi viaţa, că tare e frumoasă…[1]

Omul se naşte după moarte, iar dragostea e veşnică – n-are început şi sfârşit.

E foarte greu pentru părinţi să suporte la bătrâneţe singurătatea, dar din acea singurătate şi din dorul de copii se pot naşte lucruri de nepreţuit. Comoara pe care ne-a lăsat-o mama e un caieţel cu notiţe de dor, dragoste, suflet, durere, omenie, memorie…

Luni, 14 ianuarie 1994, ziua sfântului Trifan.

Să aruncăm o privire la anii pe care i-am trecut eu, Zina lui Ilie Dominte din satul Molovata, din partea dreaptă a bătrînului Nistru.

Toamna anului 1934, septembrie unu (1), aşa este fixat în paşaport, s-a născut Zinovia în familia lui Ilie şi a Anei Dominte, care a fost aşteptată timp de câţiva ani. După spusele mamei la botez eu eram cea mai dolofană. Peste doi ani se naşte sora Maria. Iar peste mai mulţi ani (nu şiu câţi) se naşte a treia soră Alexandra (Săşunea – aşa îi ziceam). Tatăl meu Ilie Ion Dominte s-a născut într-o familie numeroasă. Fraţi – 5: Gheorghe, Vasile, Illie, Petru, Alexandru şi o soră Maria. Părinţii tatei au fost Ion şi Zinovia Dominte. Bunica Zinovia a fost din satul vecin Oxintea. Pe bunelul Ion nu-l ţin minte. A murit, însă nu ştiu nimic altăceva. Bunica tare dorea ca în familia părinţilor mei să fie un copil şi apariţia mea a fost o mare bucurie şi numele mi l-au dat în numele bunică-i Zinovia.

Când tata s-a însurat, ca zestre a primit o parte din oloiniţa pe care o aveau buneii. Celelalte două părţi le reveneau fraţilor Petru şi Alexandru.

Mama Ana era unica fiică a lui Costache şi Varvara Ignat.

La început părinţii mei au trăit cu buneii după mama. Ograda bunicilor era mare şi în doi trei ani (nu ştiu precis în câţi) au construit casa lor proprie în aceeaşi ogradă. Tata a cumpărat părţile de oloiniţă de la cei doi fraţi şi a adus-o la noi acasă. A instalat-o şi făcea oloi pentru tot satul şi satele din jur. În familie era vacă cu viţel, juncă, căruţă cu cai, porci, păsări, 3,5 hectare de pământ după cum ţin eu minte (vie, livadă de pruni). Trăiam bine, aveau părinţii de toate. Trăiau bine şi ceilalţi fraţi, şi sora tatei. Toţi s-au căsătorit, aveau familie, copii.

15 ianuarie 1994.

Vova a venit acasă după merinde.

Ora 1330. La radio – „O melodie pentru tine”. Am dorinţa să mai scriu ceva.

Binele în familia noastră a fost de scurtă durată. A venit războiul. Linia frontului e la noi. Ziua sîntem acasă, iar noaptea ne ascundem de a nu fi ucişi în urma bombardamentului. Ne ducem în stîncă, în bordeie făcute în lucniţă. Iar apoi de armata sovietică sîntem evacuaţi din sat. În căruţă am pus câteva pâini, vreo câteva oale cu carne, perne şi plapumă. Cînd totul era gata, caii înhămaţi au sărit peste gard perpendicular pe drum, însă nimic nu s-a stricat. Tata cu bunelul numai au îndreptat căruţa pe drum şi la vreo 10 paşi căruţa din nou se răstoarnă. S-au stricat oalele. S-a murdărit totul. Aşa ţin eu minte, care eram copil. Totul se petrecea anapoda. Soldaţii ne mînau cît mai repede, altfel vom fi împuşcaţi (tatăl). Aşa ne spunea bunelul Costache care ştia limba rusă. De frică, repede am ieşit pe deal, unde erau familii întregi cu care, cu căruţe. Sătenii din Molovata au fost evacuaţi în Cinişeuţi. Pînă la locul de dezlocare am mers mai multe zile, în care alimentele s-au terminat şi tatăl s-a întors în Molovata cu alţi săteni, de unde a luat vaca a făta, fasole şi ouă de la bunei care fiind bătrâni, nu au fost evacuaţi. Cînd tatăl s-a întors la noi, cu buneii au luat cîte un pahar de vin zicînd că se prea poate că acesta este ultimul pahar pe care îl luăm împreună. Aşa şi s-a întâmplat, tata în Molovata mai mult n-a mai fost.

Va urma…

P.S. 21 noiembrie 2009. La „Vocea Basarabiei” e o emisiune dedicată evenimentelor din martie-aprilie 1944 cu invitatul Sergiu Cataraga, lector la Universitatea Pedagogică de Stat Ion Creangă. Se referă exact la perioada despre care îşi aminteşte mama, iar mai concret – luna mai. Mi-am adus aminte despre ceea ce povestea ea despre ostaşii sovietici şi nu a scris în memoriile ei. După cum scrie şi ea, străbuneii mei au rămas în Molovata din cauza vârstei, dar şi a stării de sănătate. Străbunelul zăcea la pat. Ostaşii sovietici au intrat în casă. Ca să-l intimideze, s-au aşezat pe el şi ameninţându-l cu automatul îi cereau vin. S-au dus apoi în beci… Au ciuruit butoaiele cu gloanţe… Au băut vin cu căldările… „Eliberatorii” …

Anunțuri

2 comentarii la “Iubiţi viaţa, că tare e frumoasă…[1]

  1. Daa, epopeea durerii, aşa s-ar putea întitula cele de mai sus… A fost multă durere în sufletele celor alungaţi, şi-n sufletele celor ramaşi… „A pleca, înseamnă a muri un pic…” Aştept continuarea…
    Mulţumesc de comentariu… Sunt un „bătrân” începător în ale scrisului…
    puiuolaru6057

  2. Denumirea e un fragment din amintirele mamei. A scris pentru copiii ei. Respectiv şi textul poartă amprenta unui astfel de stil. Nu am intervenit în el cu corecţii anume pentru a nu se pierde autenticitatea.

    Mulţumesc pentru încurajare !

    Vârsta e ceva secundar, când e vorba de o poezie !

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s