Lucescu: "Sub presiune sunt mereu”

Un interviu cu Mircea Lucescu, publicat în revista „Shakhtar a clubului cu acelaşi nume, precum şi pe site-ul clubului http://shakhtar.com/ru/news/?id=11482 E traducere din limba rusă. De remarcat, adresarea şi numele Mister sunt o exprimare a respectului pentru antrenorii străini.

„Uneori, te uiţi la Mister şi te uimeşti: cum de reuşeşte el să se auto-controleze în situaţii foarte dificile? Numai ce se agita la marginea terenului, gesticulând şi strigând la jucători cu o voce ce astupa sunetul tribunelor… Şi iată deja merge la conferinţa de presă, iradiind un calm olimpic. Doar Mircea Lucescu ştie ce e în sufletul lui. Starea interioară el nu o va exterioriza niciodată pentru că este – un antrenor adevărat!

Evitarea euforiei şi a retrăirilor exagerate

Un adevăr convenţional: când câştigă echipa, antrenorul e dus pe sus; dar dacă echipa pierde, antrenorul este criticat dur şi de jurnalişti, şi de suporteri. Trebuie să fii psihologic foarte stabil că să poţi trăi între ciocan şi nicovală mereu.

– Nu, pentru mine aceasta nu este o lege, – mă contrazice Mircea Lucescu. – Când câştigam, mă dădeam într-o parte, ca să permit jucătorilor să iasă în prim-plan, ca toate aplauzele şi felicitările să le fie adresate lor. În cazul în care echipa pierde, este univoc şi normal ca întreaga responsabilitate să revină antrenorului. Doar rezultatul meciului este o consecinţă a faptului că antrenorul ia anumite decizii. Da, ulterior meciul se analizează – şi deja jucătorii trebuie să ia o anumită responsabilitate asupra lor. Mai este şi un alt moment important: după mari victorii este important ca antrenorul să ştie să stingă fervoarea nebună a jucătorilor şi să pregătească echipa în continuare. Şi viceversa: dacă echipa pierde, el trebuie să fie persoana capabilă să găsească o modalitate prin care să scoată jucătorii din situaţia psihologică dificilă. Ca antrenor trebuie să ştiu ce să fac, ca jucătorii să nu cadă prea mult în euforie după victorie şi să nu retrăiască exagerat în caz de înfrângere. Sunt principiile mele.

– De câţi ani aţi avut nevoie ca să învăţaţi cum să rezistaţi presiunilor din afara?

– (Zâmbeşte.) Sunt sub presiune încă din timpurile când eram fotbalist. Şi n-a fost nevoie să învăţ ceva deoarece presiunea, pur şi simplu, o simt. De fapt, presiunea şi stresul sunt pentru mine o sursă de energie – mă stimulează mult pentru jocurile ce urmează. E foarte important să se folosească presiunea benefic, mai ales atunci când echipa se pregăteşte pentru meciuri importante! Sunt antrenori care se pregătesc de meciurile importante în stare de spirit decadent, şi sunt cei care primesc un impuls suplimentar de energie. Desigur, capacitatea de a rezista vine odată cu experienţa.

– Ţineţi minte meciul, în care pentru prima dată aţi nimerit sub presiune?

– Atacurile psihologice le-am simţit chiar şi în curtea scolii, când jucam cu alte clase şi raioane. De atunci mă aflu sub presiune în mod constant. Încerc întotdeauna să scot din aceasta tot ce este mai bun şi mai frumos. Am jucat pe cele mai bune stadioane din lume şi atunci când vedeam tribunele arhipline, sprijinind echipele de pe teren, mă bucuram de acea presiune.

Când Anglia aplaudă

La timpul său Mircea Lucescu a fost un superstar fotbalistic, căpitan al echipei naţionale de fotbal. În timpul carierei sale îndelungate a fost în variate situaţii psihologice. Adeseori soluţia corectă era unică. Şi ea trebuia găsită, simţită.

– Mister, când a fost mai greu de rezistat atacurilor psihologice: atunci când ieşeaţi pe teren, sau acum, când aţi devenit antrenor?

– Foarte devreme, la 23 ani, am devenit căpitan al echipei naţionale. În meciul de debut am jucat împotriva Angliei, pe Wembley, 1:1. Am confruntat o echipă mare: Bobby Charlton, Bobby Moore, Gordon Banks, etc. Eram în esenţă încă copil, un băieţandru… După joc pe Wembley se organizează în mod tradiţional un banchet – în Anglia se practică. Erau aproximativ 3 000 de persoane, inclusiv noi, veniţi din lagărul socialist. În faţa tuturor acestor oameni am avut de spus câteva cuvinte şi de oferit un cadou lui Bobby Charlton. Când 3 000 de persoane m-au aplaudat, am fost tot sub presiune! Apoi am retrăit un stres. Acele sentimente şi emoţii nu le voi uita cândva.

În calitate de căpitan al echipei naţionale Mircea Lucescu se străduia să rezolve problemele echipei, astfel încât acestea să nu ajungă la antrenor. Treptat a acumulat experienţă, a învăţat să-şi exprime opinia proprie şi să găsească careva soluţii.

– Trecerea de la jucător de fotbal la antrenor am realizat-o treptat. Am fost concomitent jucător şi antrenor al echipei naţionale, preşedinte al consiliului de antrenori etc. Şi aveam doar 35 de ani! Simţeam o imensă responsabilitate. Desigur, jucătorul suportă mai uşor stresul, deoarece e responsabil doar de el însuşi, de acţiunile sale pe terenul de fotbal. Iar antrenorul – de întreaga echipă, şi, din păcate, nu poate cunoaşte gândurile jucătorilor. Responsabilitatea antrenorului e de necomparat cu cea a jucătorului.

– În anumite momente antrenorul şi căpitanul trebuie să manifeste o anumită presiune psihologică. În ce situaţii? Cum simţiţi că e momentul potrivit pentru aceasta?

– Prin aceste momente, în primul rând, este necesar să se treacă. Nu pot spune că există unele formule, cum ar fi „azi sau mâine – e timpul de presiune asupra jucătorilor…” Fiecare joc are propria sa istorie, fiecare situaţie este unică. Trebuie să fie simţul de antrenor, de el depinde rezultatul. Ir căpitanul echipei – este mâna dreaptă a antrenorului pe terenul de fotbal. De aceea eu nu sunt de acord ca jucătorii să aleagă căpitanul. Da, eu dau uneori jucătorilor posibilitatea să se exprime, dar ei au tendinţa de a-şi alege liderul din grupurile lor, şi de aceea eu i-au decizia şi numesc căpitanul – un om responsabil, care e respectat de toţi. Aşa a fost nu numai aici, în Shakhtar.

Critică – nu pedepsi

Există o limită la presiunea psihologică asupra fotbalistului sau antrenorului, după care el se „frânge”? Înainte să răspundă la această întrebare, Mister a căzut pe gânduri. Se părea că în acel moment în faţa ochilor lui a trecut întreaga sa carieră de jucător şi antrenor.

– Eu nu cred că o anumită presiune asupra antrenor sau jucătorului poate să-l „frângă”. Mai mult decât atât, antrenorul nu îşi poate permite să depună mult timp presiune asupra jucătorului de fotbal, deoarece în aşa caz se consideră că el nu-l iubeşte pe acel jucător. Şi dacă nu-l iubeşti, este mai bine să-l schimbi pe acesta, decât să-l suferi. În mod similar, din partea cealaltă se va opune rezistenţă… Această presiune tot trebuie simţită – ea depinde de forma în care este jucătorul, de atitudinea lui şi coeficientul de eficienţa colectivă. Eu sunt unul dintre antrenorii care nu critica jucătorii pentru rebut tehnic. Critica mea se referă la mentalitatea jucătorului li atitudinea lui faţă de diverse situaţii: organizarea jocului, acţiuni tactice, respectarea unor principii care sunt acceptate în echipă. Acestea sunt momentele ce pot fi educate – atitudinea faţă de lucru şi disciplina de joc. Nu critic jucătorul dacă nu a realizat un penalti, nu a reuşit să dribleze, a pierdut mingea.

Un exemplu recent – Andriy Pyatov, asupra căruia am exercitat presiune în public. El a scăpat un gol de la 35 de metri din cauza lipsei de concentrare, gal care a influenţat asupra rezultatului final al meciului şi asupra altor jucători – s-au pierdut puncte. Sau, spre exemplu, jocul cu „Zacarpatie” – în mod special am creat presiune mare, după meci, când am văzut atitudinea faţă de joc a unor jucători în care am avut încredere. Iar ei nu au fost gata… În încredere zace trădarea. Apropo, conversaţia după „Zacarpatie” m-a ajutat în jocul de cupă împotriva echipei Dinamo (Kiev) – a fost realizat în întregime la un alt nivel. Eu nu vorbesc fără rost – pentru fiecare observaţie am un argument pe care încerc să-l transmit elevilor mei.

– Există cazuri în care antrenorul ar trebui să influenţeze nu atât jucătorul, cât situaţia…

– Da! De multe ori cum se întâmplă: noi ănregistrăm jocul cu o cameră de la mare înălţime, apoi îl studiem, îl analizăm. Şi mî interesează mai mult nu fotbalistul care a comis greşeala, ci situaţia în sine. Nu am nici scopul de a ofensa un careva jucător. Pur şi simplu atrag atenţia asupra principiului de joc. Întotdeauna le spun jucătorilor: dacă eu nu pot să analizez şi să critic, atunci cine v-a face acest lucru? Am o mare experienţă şi pot compara jocul dat cu alte jocuri ca să trag o concluzie. Şi dacă critic pe cineva, nu înseamnă că îl pedepsesc. Este doar un motiv de gândire pentru toţi ca să nu se repete greşeala. Şi mă bucur că jucătorii percep aceasta adecvat. În toată cariera mea de antrenor nu am avut barem un singur caz de conflict cu jucători din cauza criticii. Şi nu sunt răzbunător.

– V-aţi cerut scuze vreodată?

– De multe ori. Mi-am cerut scuze şi de la jucători, am recunoscut greşelile mele, am spus că nu am ales cea mai bună soluţie, într-o situaţie sau în alta. În fotbal trebuie să treci prin aceasta, nimic nu-i straşnic în asta. Trebuie să poţi să găseşti în sine forţe şi să recunoşti că tot poţi greşi.

De ce Terim s-a bătut cu Inzaghi?

Mircea Lucescu a reuşit să lucreze în: România, Italia, Turcia şi Ucraina. În fiecare ţară s-a ciocnit cu mentalităţile, greutăţile si … fanii corespunzători. În caz de insucces jurnaliştii şi fanii apasă oriunde asupra antrenorului. Dar…

– Cel mai greu a fost să rezist presiunilor în Italia, al cărei fotbal la un moment dat a devenit centrul universului – recunoaşte Mister. – Aceasta este o ţară specifică – acolo, datorită mass-media fotbaliştii se consideră pe sine, pur şi simplu, unicate, stele. Ei foarte greu sunt de acord că antrenorul, mai ales dacă acesta este un străin. De aceea, foarte puţini antrenori străini au reuşit să realizeze succese mari în Italia. Ei au un cult al oamenilor capabili să realizeze ceva. În caz contrar, vei fi în mod constant sub presiune. Am lucrat mult timp în Italia, după durată pot fi comparat doar cu Sven-Göran Eriksson – aproximativ 8 ani. Chiar şi antrenori mari, care au fost invitaţi în campionatul italian, au rezistat maxim un an sau doi, nu mai mult – Lazaroni, Cooper, şi aşa mai departe. Ca să nu mai vorbim de Terim, care a fost invitat din Turcia la „Fiorentina”, de unde l-au alungat şi apoi l-au luat în „Milan”. El a mers atât de departe că, în vestiar a început să se bată cu Inzaghi! În general, trebuie de avut putere de adaptare şi înţelegere a particularităţilor marilor cluburi italiene. Dar asta e o altă poveste.

– În 2003, fanii din Croaţia au pătruns pe timp de noapte pe terenul de fotbal şi au săpat morminte acolo – după ce pierduse echipa lor. V-aţi ciocnit vreodată cu manifestări extreme de violenţă morală?

– Aceştia nu sunt suporteri, ci doar oameni care doresc să iasă în evidenţă. Vor să se vorbească despre ei, să intre în istorie. Dar cu fotbalul nu au nimic comun – cum sunt şi acei care au scris bannere împotriva mea, anul trecut. A fost aşa ceva şi în Italia, dar numai atunci când echipa a arătat un rezultat negativ. Pe de altă parte, atunci când am avut succese cu „Brescia” au fost o mulţime bannere calde, bune. În Italia, repet, e presiune foarte mare şi fanii ajung, uneori, la măsuri extreme. Dar aceştia sunt fani organizaţi, în spatele cărora stau, de multe ori, preşedinţii sau proprietarii de cluburi, care exercită astfel presiune asupra antrenorului pentru a nu pierde banii investiţi. Totul este interconectat. Asemenea lucruri nu sunt nici în Spania, nici în Anglia, nici în alte ţări – numai în Italia şi Germania, dar acolo există un alt tip de presiune.

– Apropo, Dario Srna a declarat că după acel incident jucătorii croaţi s-au temut câteva zile să iasă afară.

– După aşa ceva fotbaliştii, probabil, nici nu vor să joace. Cum pot după asemenea spaimă şi presiune să mai demonstreze pe teren, la ce sunt capabili? Nu e normal. Alt ceva e presiunea pozitivă. Ce poate fi mai frumos decât presiunea stadionului nostru – Donbass Arena? Ea aduce doar numai emoţii pozitive, ajută la obţinerea unor rezultate, la mersul înainte. De altfel, cazuri similare cu cele croate au fost şi în România – tot s-a ajuns la lipsa totală de respect faţă de jucători. În tranziţia de la un guvern la altul totul trece fără sancţiuni, de aceea asemenea persoane comit „miracole”. Acelaşi lucru s-a întâmplat la Timişoara, cu Dinamo (Zagreb). În ţările din fosta Iugoslavie nu sunt reglate încă toate mecanismele sociale şi există, probabil, probleme cu asigurarea siguranţei oamenilor. Cu timpul se vor rezolva şi ele.

– Mister, dumneavoastră personal aţi fost ameninţat vreodată de fanii ostili?

– Acesta a fost în primul an în care jucând încă, devenisem deja antrenor. Am ajuns din Bucureşti, în oraşul industrial Hunedoara şi am început să lucrez cu echipa locală „Corvinul” – în partea a doua a campionatului. Am câştigat toate meciurile de acasă. Cu toate acestea nu ne-am menţinut în ligă, chiar acumulasem practic toate punctele. La ultimul meci, în care am învins 2:0, a început o presiune nebună. Publicul a coborât de pe tribune pe teren şi conducerea clubului s-a speriat. Poliţia, s-a aliniat cu scuturi astfel încât jucătorii să poată merge la vestiar. Eu am ieşit atunci din acel coridor şi am mers la fani. Ei m-au ridicat, şi un km m-au dus în braţe pe sus până acasă şi m-au forţat să le dau cuvântul meu că nu voi părăsi echipa din cauza faptului că am zburat din prima ligă. Şi nu am avut nevoie de nici o poliţie! Şi apoi am început cariera mea de antrenor – din liga secundă am ieşit în prima şi aşa mai departe. Acel moment a fost crucial: nu-i exclus că dacă mă ascundeam, acum aş fi fost un nimeni. Aşa am simţit situaţia, şi, ca rezultat, am devenit un erou pentru fani. Principalul – să ştii cum să reacţionezi, să cunoşti psihologia maselor. Dar, desigur, singur, în primul rând, trebuie să ai un comportament decent.

Somnul în noaptea dupa meci

– Mister Lucescu, în timpul meciurilor întotdeauna sunteţi emoţiona – strigaţi, daţi indicaţii jucătorilor, gesticulaţi. În interior aveţi un vulcan de pasiuni şi, uneori, este uimitor – cum suportaţi toate acestea. De cât timp e nevoie ca să se liniştească emoţiile? Cum reuşiţi să vă calmaţi?

– Seara după meci este întotdeauna greu. Acum, e greu să vorbesc despre tot prin ce trece antrenorul. E foarte important sprijinul familiei în astfel de momente. Nu mă refer numai la sine. Nu cred că există jucători cărora le este uşor după un meci nereuşit sau după înfrângere. Se spune adesea că problemele de la lucru trebuie lăsate după uşă, dar în fotbal acest lucru este inacceptabil. E o stare de spirit, astfel că nu poţi scăpa de reacţia ta la ceea ce sa întâmplat. Eu nu vorbesc doar despre înfrângeri, ci şi despre victorii în meciuri importante, atunci când există o euforie. După aceasta se pot comite o mulţime de greşeli. În cazul în care jocul se încheie cu victorie pentru jucător este un eveniment mare, o zi de sărbătoare. Iar pentru antrenor – e doar următorul pas realizat. Pentru unii, este, de asemenea, un moment important, în sensul de a nu fi dat afară, cum s-a întâmplat, spre exemplu, cu Juande Ramos de la CSKA (Moscova): câteva meciuri jocuri nereuşite si el a terminat lucrul. Aşa e profesia noastră. Nu contează cât de mare eşti ca antrenor, dacă ai pierdut 3.4 meciuri la rând – şi poţi fi eliberat din funcţie. Fotbalistului îi este mai simplu: acesta are un contract care trebuie îndeplinit. De aceea, fiecare meci trebuie abordat cu mare atenţie, să fiu capabil să mă simt nu numai pe mine dar şi pe jucători, să văd ceea ce fac asistenţii mei, medicii şi cei responsabili pentru alimentaţie. Orice greşeală comisă de unul dintre ei poate conduce la pierderea de puncte.

– Au fost cazuri când aţi spus ceva pripit, ca apoi să vă pară rău?

– Desigur, de multe ori. Suntem cu toţii fiinţe umane, şi reacţia noastră nu este întotdeauna corectă. Uneori este incontrolabilă.

– Cum a fost , spre exemplu, celebrul episod cu fesul?

– Nu, fesul a fost cu intenţionat! Îmi trebuia să pun accentul asupra situaţiei. Mă gândeam la acel fes, atunci când l-am aruncat… Şi am mers pe teren tot intenţionat: a trebuit să atrag atenţia asupra mea, ca să fiu pedepsit eu, iar jucătorii să fie lăsaţi în pace. În acelaşi timp, a fost necesar să atrag atenţia jucătorilor că mă sacrific pentru ca să nu fie ei atinşi. Ei trebuiau să tragă concluzii din acest lucru. Sunt asemenea momente.

– După un şoc emoţional orice om trebuie să se relaxeze, să se recupereze psihologic. Ce vă ajută să vă întoarceţi la normal, să scăpaţi de stres?

– Mai de mult, după fiecare meci, mai ales atunci când jucam în deplasare, serveam un pahar de whiskey cu gheaţă. Contribuia un pic la restabilire. Acum, după boală mea, eu nu mai pot face acest lucru, dar pot să beau un pahar de vin alb pentru relaxare. Apoi, când vin acasă, pot viziona un filmul şi, treptat, încep să mă calmez. Desigur, să se adoarmă după meci este foarte dificil: pentru jucători – din cauza muşchilor, pentru antrenor – din cauza gândurilor.”

Ediţia din noiembrie a revistei „Shakhtar

Anunțuri
De Valeriu Ungureanu Publicat în Fotbal

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s