Pierderea dinţilor

De curând premierul Italiei Silvio Berlusconi a pierdut doi dinţi, i s-a fracturat nasul şi a suferit câteva răni faciale în urma unui atac al unui descreierat – Massimo Tartaglia, un tip cu o îndelungată istorie de instabilitate mentală. Chiar dacă se afirmă că atacul nu a fost premeditat, am convingere fermă că este o acţiune „inspirată” de mafie, mai ales că şi numele atacatorului parcă este luat din romanul „Naşul” al faimosului scriitor Mario Puzo. De fapt nu vreau să mă opresc asupra acestui atac, dar asupra celor doi dinţi. Nu e o problemă pentru Berlusconi de ai înlocui cu implanturi – e o problemă pe care papa Silvio o poate rezolva elementar, chiar dacă are probabil şi o careva părere de rău că a fost lipsit violent de doi dinţi sănătoşi.

Se întâmplă si altfel, când un dinte, care slujeşte în decurs de o viaţă (şi care are chiar şi o istorie îndelungată  începută încă din copilărie, când provoacă primele dureri, rezolvate prin plombări, istorie continuată prin plombări repetate, prin aplicarea coroniţei/coroniţelor) să devină la un moment dat doar o sursă de durere/incomoditate, ce poate fi exclusă doar prin extragere. E o procedură dureroasă, dar absolut necesară. Omul revine la viaţa normală şi se bucură că a scăpat de acel dinte, chiar dacă i-a slujit o viaţă.

În copilărie, pierderea dinţilor „de lapte” este un moment de bucurie, în special pentru părinţi, deoarece cedează locul dinţilor permanenţi. Îmi aduc aminte cum tata, după ce mi-i scotea cu o aţă, mi-i dădea şi-i aruncam pe/peste acoperişul casei zicând: „Cioară, cioară de la moară, n-aţi un dinte de os şi dă-mi unul de oţel”. Ceream un dinte mai tare, pe care să nu-l mai pierd vreo dată. Şi după o scurtă perioadă de timp, dintele nou apărea. Istoria au repetat-o copiii mei şi probabil o repetă toţi copiii din lume. Sunt şi dinţi temporari, care cedează locul celor permanenţi.

Partidul Comuniştilor a pierdut mai mulţi membri marcanţi. Şi ce-i interesant că „organismul” nu prea a regretat, de parcă ar fi pierdut nişte dinţi bolnavi, care provocau doar dureri. E interesant că Lupu s-a dovedit a fi un „implant” sănătos pentru Partidul Democrat, dar şi pentru Alianţa pentru Integrare Europeană. O să vedem ce se v-a întâmpla cu Ţurcanu şi Stepaniuc, dar aceste evenimente au scos la iveală natura celor care guvernează acum PCRM-l. Pentru ei pierderea membrilor, care au slujit cu devotament PCRM, e asemenea pierderii unor dinţi bolnavi, sau cel puţin aşa reiese din declaraţia marelui patriot moldovean – Mark Tkaciuk. Cei din anturajul lui Voronin folosesc nişte epitete la adresa celor care au părăsit partidul, că se „ofilesc” urechile celor care îi ascultă.

Comportamentul elitei comuniste denotă un lucru – pentru ei elementara omenie şi cumsecădenie este străină. Să lucrezi împreună ani de zile şi să nu găseşti şi nişte cuvinte omeneşti la despărţire… nu e o caracteristică a unor oameni cumsecade. Cei din anturajul lui Voronin sunt bolnavi de avuţie şi putere, iar tot ce-i omenesc şi onest li-i străin. Pentru ei pierderea unor membri de partid e asemenea cu pierderea unor dinţi bolnavi, de care mai mult se bucură (au scăpat de dureri în plus). Halal de aşa „personalităţi”.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s