Regret, căinţă, remuşcare…

Prezint integral editorialul de duminică de la „Vocea Basarabiei”, scris de Aurelian Silvestru.

„Ce sunt aceste sentimente? Virtute sau prudenţă?  Le permitem să ne cotropească, pentru că vrem să corectăm răul pe care noi l-am făcut altora sau pentru că vrem să evităm răul pe care alţii ni-l pot face nouă?

Uneori vi se întâmplă să ancoraţi în întuneric, să aveţi gânduri negre despre oamenii apropiaţi, să-i bănuiţi pe nedrept de ceea ce nu au săvârşit. Atunci vă simţiţi descumpăniţi şi singuri. Vă cuprinde un sentiment de părăsire şi de nedreptate. Ispita vă îndeamnă să vă răzbunaţi…

Cum procedaţi?

Vă lăsaţi învinşi de îndoială şi de răutate? Daţi cu piciorul în iubire, în rude, în prieteni? Renunţaţi atât de simplu şi uşor la cele sfinte?

N-ar fi mai bine să meditaţi un pic, să cântăriţi în linişte ce anume s-a întmplat şi să-l rugaţi pe Dumnezeu să vă ajute? Înainte să-i condamnaţi pe alţii n-ar fi mai omeneşte să vă rugaţi pentru ei, pentru binele şi sănătatea lor?

Începutul celui de al doilea război mondial ascunde un epizod miraculos, pe care istoricienii încă nu l-au explicat.

În anul 1940, Germania nazistă a atacat mai multe ţări europene, printre care şi Anglia. Fiind o ţară insulară, forţa militară a acesteia din urmă se baza pe flotă. În luna iunie, însă, când au început ostilităţile, corabiile engleze erau împrăştiate şi nepregătite să reziste unei ofensive de proporţii. Anglia avea nevoie de timp, ca  să-şi aducă vasele în porturi, iar odată cu ele să-şi repatrieze şi cetăţenii pe care războiul i-a luat prin surprindere, departe de casă.

Şi iată că aici, în plină ofensivă, când se părea că naziştilor nu le trebuie decât un mic efort, ca să-şi debarce trupele în Anglia, a survenit ceva neprevăzut… Nemţii s-au oprit în loc şi timp de cinci zile n-au lansat nici un atac asupra Angliei.

De ce oare? Ce s-a întâmplat?

Ulterior, nici chiar generalii germani, implicaţi în operaţiune, n-au putut explica ce anume i-a determinat să le acorde englezilor acest armistiţiu.

Toate calculele de mai târziu demonstrau că, dacă englezii n-ar fi avut acest răgaz, atunci soarta războiului ar fi fost cu totul alta…

Deci, cum să explicăm acest eveniment?

Întâmplător sau nu, ziua în care nemţii s-au oprit din ofensivă a coincis în timp cu ziua în care toată Anglia sărbătorea Ziua Rugăciunii – o tradiţie religioasă în care creştinii din Marea Britanie se adună în biserici şi se roagă pentru mântuirea lor.

Ei bine, în acel an (1940), în toate bisericile din Anglia, poporul a înălţat la cer de Ziua Rugăciunii o singură rugăminte: ca luptele să înceteze, iar toţii compatrioţii lor, plecaţi pe mare, să poată reveni acasă teferi şi nevătămaţi.

Istoricienii, după cum am spus, au trecut cu vederea peste această stranie coincidenţă. Dumnezeu, însă, n-a trecut cu vederea peste rugămintea unui întreg popor care îi cerea în unison să săvârşească o minune.

Şi… minunea s-a înfăptuit!

Scepticii de azi, în cel mai bun caz, vor surâde îngăduitori când vor comenta această explicaţie. Într-o bună zi, însă, se poate întâmpla ca până şi cel mai înrăit dintre necredincioşi să cadă în genunchi şi să exclame:

– Doamne! Iartă-mă că n-am ştiut ce fac!

Poate că nu e bine să insist asupra celor întâmplate. Dar am crescut pe lângă mănăstire şi m-am obişnuit de mic cu rugăciunea şi cu cele sfinte.

Acasă, seara târziu, maică-mea uneori aprindea în cămară un mănunchi de lumânări şi-mi citea din Biblie. Nu ştiu dacă o făcea cu bună ştiinţă, dar de fiecare dată încerca să mă convingă că omul poate trece dincolo de imposibil.

– Pentru asta, zicea ea, e nevoie de ceva mai multă încredere în noi înşine şi în Dumnezeu. „Dacă ai credinţă măcar cât o semincioară de muştar, atunci nimic nu-ţi este cu neputinţă”, adăuga ea acest postulat din Biblie, cu care voia să-mi demonstreze că, în viaţă, nu poţi avea nimic din ceea ce nu crezi că poţi avea…

Fireşte, nu doar vecinătatea mănăstirii m-a făcut ceea ce sunt, pentru că în acelaş anturaj au crescut şi alţi câţiva copii pe care ateismul i-a transformat, din păcate, în adversari înverşunaţi ai bisericii. Unul din ei (un văr de-al meu) a participat chiar şi la devastarea mănăstirii, când puterea sovietică a hotărât s-o nimicească.

Mai apoi, toată viaţa a ignorat credinţa, fără să-i pese de urmări. Părea că nimic nu-l poate smulge din această rătăcire. Într-o bună zi, însă, nenorocirea l-a înfrânt… O basculantă i-a lovit maşina cu care se deplasa spre capitală. Impactul a fost atât de violent, încât medicii de la salvare cu greu au reuşit să-l readucă la normal.

Când se zbătea între viaţă şi moarte, i-am făcut o vizită la spital, l-am încurajat şi, la despărţire, i-am lăsat la căpătâi o carte de rugăciuni. Spre mirarea mea, n-a protestat, iar a doua zi a rugat-o pe sora medicală să-i citească o rugăciunile pentru sănătate.

– I-am citit nu una, ci toate rugăciunile din carte, avea să recunoască acea femeie mai târziu, amintindu-şi cum pacientul ei se lumina la faţă, se înviora şi medita îndelung asupra celor auzite.

– Mă simt din ce în ce mai bine, mai în siguranţă, i s-a destăinuit el, în cele din urmă. Rugăciunea a învins… Cel rău m-a părăsit!

Când s-a pus din nou pe picioare, primul lucru pe care l-a făcut, ieşind din spital, a fost să intre într-o biserică şi să aprindă o lumânare de recunoştinţă.

*          *          *

Se pare că rugăciunea, în esenţa ei, este speranţa pe care cel nenorocit nu îndrăzneşte s-o destăinuie decât lui Dumnezeu.

La general, tot ceea ce facem cu scopul de a-i ajuta pe alţii este, de fapt, o rugăciune. Se roagă cu adevărat nu omul care cere de la Dumnezeu ceva, ci omul care face o faptă bună.

Când eşti singur şi nefericit, când ţi se pare că toate nenorocirile din lume   s-au abătut asupra ta, aminteşte-ţi că există alţii şi mai trişti, şi mai nefericiţi ca tine. Aminteşte-ţi asta şi roagă-te, în primul rând, pentru ei, nu pentru tine. Providenţa abia atunci se va întoarce cu faţa către tine, când va descoperi că eşti gata să te jertfeşti pentru alţii, să faci tot ce-ţi stă în putere pentru salvarea aproapelui tău.

Însăşi Omenirea se ţine pe oamenii care se jertfesc pentru alţii.

În ziua când nici o rugăciune nu se va înălţa dinspre oameni către Cer, Dumnezeu va şti că omenirea a pierit. Acea zi va fi, cu siguranţă, şi ultima zi din viaţa întregului Univers.

De noi depinde dacă va veni sau nu…”

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s