Aurelian Silvestru: Trădarea

Un articol scris de Aurelian Silvestru pentru Vocea Basarabiei (www.voceabasarabiei.net):

„Există sute şi mii de arcuri de triumf.

Dar, straniu…

În marmoră sunt dăltuite doar nume de regi, de împăraţi şi mari conducători de oşti.

– Oare chiar numai ei s-au avântat în luptă? Ei s-au jertfit. Ei au căzut pe metereze?

Alexandru Macedon a cucerit întreaga lume. Oare de unul singur? Napoleon a intrat victorios în Moscova. Oare fără să aibă lângă dânsul măcar un singur toboşar? Traian a fost luat prin surprindere de către daci într-un defileu dintre Carpaţi. Oare chiar nimeni n-a căzut în luptă când a străpuns încercuirea lor? Filip al Spaniei a plâns ca un copil în ziua când i-a pierit întreaga flotă. Oare nici măcar o mamă care ştia că fiul ei servea pe una din corăbiile scufundate n-a vărsat şi ea lacrimi amare?

Cine l-a ajutat pe Cezar să scoată din flăcări manuscrisele Bibliotecii din Alexandria?  Cine i-a oprit pe hunii lui Atila când acesta venise să devasteze Roma? Cine a pus ultima piatră în Marile Piramide egiptene?

Doar regii? Doar împăraţii? Doar marii conducători de oşti?

Sigur că nu! Aceştea, de regulă, îşi atribuie gloria pe care o câştigă alţii, cei care îşi dau seama că este mult mai onorabil să meriţi o cinste, fără s-o ai, decât s-o ai, fără s-o meriţi…

Din cele mai vechi timpuri şi până în prezent, atribuirea slavei a depins întotdeauna de putere, de liderii care au fost preocupaţi, în primul rând, de propria mărire.

Totuşi, dacă aceşti lideri au tupeul să-şi atribuie un merit obţinut prin conlucrarea generală, de ce nu au şi curajul să-şi asume eşecul cauzat de neputinţa personală? De ce (odată detronaţi de la putere) nu recunosc că au greşit, că sărăcia sau corupţia sunt consecinţe ale proastei lor conduceri? De ce refuză să vină în faţa poporului şi să se pocăiască? De ce nu spun cinstit că ne-au furat şi ne-au vândut străinilor? De ce dau vina pe alţii şi caută cu înfrigurare un „ţap ispăşitor”?

Oare nu din cauză că puterea dă naştere la ticăloşie, iar cei contaminaţi de ea sunt gata să-şi vândă fraţii, să trădeze, să treacă de partea adversarilor, numai să rămână acolo, sus, pe scenă, într-un spectacol ieftin, dar aducător de slavă?

În anul 1830, în Franţa, a avut loc o revoluţie „de catifea”. Trei zile la rând, Parisul a fost tulburat de ciocnirile dintre adepţii monarhişti şi cei republicani. Talleyrand (un ministru nestatornic, care s-a împăcat bine şi cu regele, şi cu Napoleon) stătea la fereastra palatului său şi asculta atent clopotele care vesteau extinderea mişcării răsculaţilor. Şi, cum dangătul lor se auzea din ce în ce mai aproape, a pus o mână pe umărul secretarului său şi a rostit:

– Vezi? Câştigă ai noştri.

– Dar care sunt „ai noştri”? nu s-a dumirit secretarul.

– Am să-ţi spun mâine, când totul se va termina, i-a răspuns Talleyrand care niciodată nu scăpa ocazia să treacă de partea învingătorilor.

Am avut şi noi nu prea demult o situaţie asemănătoare, când o mână de „patrioţi” au deturnat mişcarea de eliberare naţională şi ne-au făcut să nu mai ştim care sunt „ai noştri” şi care sunt „ai lor”…

Nici un viciu nu merită mai mult dispreţ decât trădarea. „Pe trădători, spunea Tacit, îi dispreţuiesc până şi cei cărora le-au făcut servicii”.

În anul 1220, hoardele lui Genghis-Han au asediat Samarcandul – capitala imperiului musulman condus de Muhammad, un şah uzbec. Ştiind cât de necruţător era mongolul cu cei care i se împotriveau, treizeci de mii de turci, care păzeau oraşul, l-au trădat pe şah, au depus armele şi au trecut de partea invadatorilor. Mongolii s-au bucurat, i-au hrănit, le-au dat haine curate, iar în a treia noapte, din ordinul lui Genghis-Han, i-au măcelărit pe toţi delaolaltă.

– Niciodată să nu vă încredeţi în cei care îşi trădează neamul! a rostit marele han înainte de măcel.

Trei secole mai târziu (în anul 1574), pe malul lacului Cahul, s-a dat o mare bătălie între oastea lui Ioan-Vodă cel Cumplit şi turcii care invadaseră Moldova.

Oastea musulmană era de câteva ori mai numeroasă, dar Ioan-Vodă, fiind un mare strateg militar, a reuşit să-i dea o lovitură atât de cruntă, încât garnizoana otomană, care stătea la pândă dincolo de Dunăre, a crezut că bătălia e pierdută şi a   luat-o la fugă. Acum totul depindea de cavalerie. Anume ea urma să transforme panica într-o victorie.

Cele cinci regimente de călăreţi, alcătuite din boieri şi boiernaşi, erau conduse de pârcălabul Ieremia Golia, prietenul lui Ioan-Vodă. Domnitorul împărţise cu el amarul străinătăţii. Ajuns la putere, Vodă l-a răsplătit cu de toate: cu bani, cu titluri, cu moşii. Venise timpul ca şi Ieremia să-l răsplătească, în sfârşit, cu biruinţa pe care aproape că o avea în mână.

Dar…

Porniţi la atac, cavalerii – în frunte cu pârcălabul – dintr-odată şi-au încetinit galopul, şi-au ridicat căciulele pe suliţi, au coborât drapelul de luptă şi… au trecut de partea turcilor.

Nimic mai înfiorător decât momentul în care vezi cu ochii tăi cum cel mai bun prieten te trădează! O descurajare generală a cuprins oastea română.

– Fraţilor! s-a adresat atunci Ioan-Vodă către oştenii săi. Îmbărbătaţi-vă şi nu lăsaţi în viaţă nici un vânzător de ţară!

Ca niciodată de precise, toate armele, toate tunurile noastre au lovit în trădători. Într-un sfert de oră, nici măcar un singur mişel n-a mai rămas în viaţă…

A rămas, totuşi, amărăciunea acelei amintiri pe care o simţim de fiecare dată când ne gândim la barbaria născătoare de trădare…

Oare Isus Hristos a avut şi El aceiaşi tresărire şi acelaş gust amar când a descoperit că Iuda L-a vândut pentru o pungă de arginţi?

Unii încearcă să mă convingă că, fără Iuda, n-ar fi existat Isus sau, altfel zis: fără trădare n-ar fi existat credinţă.

Prostii! Sunt ferm convins că mântuirea noastră a venit din dragoste – nu din trădare, din adevăr – nu din minciună, prin jertfa adusă de lumină – nu de întuneric.

Sigur, trădarea e o mare încercare, poate una dintre cele mai insuportabile pentru oamenii cinstiţi, dar dacă, din când în când, suntem loviţi de trăsnetul înşelăciunii, e pentru că Bunul Dumnezeu pune cele mai grele încercări pe umerii celor mai de nădejde fii şi fiice ale Sale. De noi depinde cum vom ieşi din asta: înfrânţi şi speriaţi sau cu fruntea sus şi inima curată.

Nimeni nu este atât de mare, încât să nu încapă într-un mormânt, dar nicăieri în lume nu există morminte în care trădătorii să-şi găsească liniştea de veci…”

Anunțuri

6 comentarii la “Aurelian Silvestru: Trădarea

  1. Apropo de tradare:

    4 februarie 1945. Rusia sovietica sfârtecase deja jumatate din Maramuresul istoric, dar, ca orice hiena nesatula, si-a dorit si cealalta jumatate de os. Cum descendenti din semintia lui Iuda Tradatorul se gasesc la tot pasul, Ion Odoviciuc, un avocat rutean din Sighet, a acceptat rolul ingrat de „sfâsietor de tara”. Astfel, in 28 ianuarie 1945 a proclamat, cu de la sine putere si sub obladuirea Kievului, „Unirea Maramuresului cu mama Ucraina Sovietica”. O saptamâna mai târziu, pe 4 februarie, in intreg Maramuresul, limba româna a fost scoasa in afara legii, in detrimentul limbii ucrainene. Si poate ca azi aveam pichet de graniceri sus, pe Gutâi, in locul hanului “Pintea Viteazul”, daca primarul de-atunci al Borsei, legendarul Mihai Gavrila Strifunda, nu ar fi pornit cu puhoi de moroseni spre Sighet. Odovidiuc a fugit peste Tisa, iar pe Strifunda l-au omorât comunistii, dupa ce au ajuns la putere.

    4 februarie 2010. Presedintele Traian Basescu face un anunt care ia prin surprindere nu numai opinia publica din România, ci si pe oficialii din statele europene: Consiliul Suprem de Aparare a Tarii a aprobat participarea României la sistemul antiracheta. Moscova mârâie, Kievul strâmba din nas, iar Chisinaul jubileaza. Ucraina nu priveste cu ochi buni intarirea nivelului de securitate a României, nu din pricina evenimentelor din urma cu 65 de ani, ci a diferendului in cazul „Bastroe”. Rusia plânge (desi nu crede in lacrimi), lasând totusi sa se inteleaga faptul ca decizia nu o surprinde. Altfel spus, serviciile secrete si-au facut datoria si stiau ca Basescu va influenta un vot pozitiv in aceasta chestiune, in cazul in care ajungea sa obtina un al doilea mandat. Ceea ce s-a intâmplat, in detrimentul lui Geoana, candidat PSD. Acelasi Geoana care a facut o vizita misterioasa la Moscova, in primavara anului 2009, despre care a refuzat sa ofere amanunte presei. Acelasi Geoana care, a doua zi dupa intoarcerea de la Moscova, mai precis pe 28 aprilie 2009, a participat la o sedinta CSAT, prezidata de Traian Basescu. Acelasi Basescu care se intâlneste, la Bucuresti, in 22 octombrie 2009, cu vicepresedintele american Joe Biden etc. etc. etc.

    Se va vorbi mult si cu curaj despre scutul antiracheta american de pe teritoriul tarii noastre. De neinteles este faptul ca „episodul Odoviciuc” provoaca o autocenzura pentru multi maramureseni. De frica Ucrainei. Frica? Da, frica!

    http://dorinstef.blog.com/

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s