Despre scopurile educaţiei

În sens larg, societatea umană e un organism viu inteligent. Existenţă ei în timp presupune nu pur şi simplu reproducerea continuă a elementelor constituente, dar menţinerea, perfecţionarea şi generarea la nivel de societate a celor mai bune valori materiale, sociale, spirituale, intelectuale etc. Evident că apare întrebarea despre enumerarea acelor valori! Chiar dacă sarcina pare dificilă, evidenţierea primei valori e o sarcină simplă! Omul, da, omul e cea mai importantă valoare a societăţii!

O societate modernă trebuie să fie dotată cu sistem eficient de ocrotire a sănătăţii omului… O societate modernă trebuie să aibă un sistem performant de educaţie a omului! Da! Anume a omului şi nu pur şi simplu a tinerilor.

Dacă pentru primul sistem scopurile sunt clare şi se rezumă la garantarea şi menţinerea sănătăţii omului, pentru al doilea sistem, conceperea de ansamblu a unui scop simplu şi clar, pare o sarcină dificilă, dacă nu chiar imposibilă atunci când ne imaginăm multiplele domenii de activitate umană…

Continuă lectura

Reclame

400

–  Are libertatea preţ?
–  Da, are! Vieţi pierdute în conflictul transnistrean, destine frânte, sute de mii de oameni goniţi de nevoi în străinătăţi, copii fără grijă părintească, bătrâni singuratici, sărăcie, banditism…

–  Aduce libertatea beneficii?
–  Da, aduce! Aduce adevărul, libertatea de a gândi, a vorbi, a face studii, a crea liber în limba natală! Prin limbă se revigorează demnitatea naţională şi se realizează potenţialul uman. Limba e axul demnităţii naţionale şi celei personale!
Libertatea oferă dreptul de a alege şi a decide, dreptul de deplasare.
Libertatea permite potenţialului uman să se realizeze.

Continuă lectura

Ion Creangă şi teoria jocurilor

Teoria Jocurilor ca subdomeniu al matematicii este relativ tânără. Istoria modernă începe odată cu publicarea în 1944 a monografiei „Theory of Games and Economic Behavior„, scrisă de matematicianul John von Neumann şi economistul Oskar Morgenstern. În scurta perioada de timp care a trecut de atunci, Teoria Jocurilor a cunsocut perioade de ascendenţă şi descendenţă. Totuşi, despre importanţa acestui domeniu al matematicii aplicate spune mult şi faptul că cercetările ale 9 dintre specialiştii din Teoria Jocurilor au fost distinse cu Premiul Nobel pentru Economie.

Referinţele la originile Teoriei Jocurilor au fost trasate de către savanţi tocmai în timpuri presitorice. Este foarte interesant de constat că unele situaţii descrise în Biblie sunt rezolvate în conformitate cu tezele teoretice moderne din Teoria Jocurilor.

Se observă o careva tendinţă de a evidenţia în lucrări artictice situaţii care pot fi referite la Teoria Jocurilor. În majoritatea cazurilor, savanţii ţin să se refere la opere autohtone, afine cu provenienţa naţională a cercetătorilor. Şi în literatura română pot fi evidenţiate asemenea exemple. Unul dintre ele ţine de nuvela „Cinci pâini” scrisă de Ion Creangă în 1883, exemplu asupra căruia vreau să mă opresc în continuare.

Ion Creangă descrie o situaţie care poate fi interpretată ca joc strategic de trei jucători, soluţia căruia este echilibrul Nash. Succint esenţa situaţiei se rezumă la următoarele: „Doi drumeţi au câte 3 şi 2 pâini, respectiv. La un popas, împart pâinile în mod egal cu un al treilea drumeţ, care îi răsplăteşte cu 5 lei. Drumeţul cu 3 pâini împarte leii (sie şi celui cu 2 pâini) proporţional cu pâinile pe care le-au avut iniţial. Cel cu 2 pâini e nemulţumit şi doreşte împărţire egală. Judecătorul oferă soluţia justă: 4 lei celui cu 3 pâini şi doar 1 celui cu 2 pâini”.

De fapt, ar fi păcat să nu inserez textul original al nuvelei pentru a putea fi eventual recitit.

Doi oameni, cunoscuţi unul cu altul, călătoreau odată, vara, pe un drum. Unul avea în traista sa trei pâni, şi celalalt două pâni. De la o vreme, fiindu-le foame, poposesc la umbra unei răchiţi pletoase, lângă o fântână cu ciutură, scoate fiecare pânile ce avea şi se pun să mănânce împreună, ca să aibă mai mare poftă de mâncare.

Tocmai când scoaseră pânile din traiste, iaca un al treile drumeţ, necunoscut, îi ajunge din urmă şi se opreşte lângă dânşii, dându-le ziua bună. Apoi se roagă să-i deie şi lui ceva de mâncare, căci e tare flămând şi n-are nimica merinde la dânsul, nici de unde cumpăra.

Poftim, om bun, de-i ospăta împreună cu noi, ziseră cei doi drumeţi călătorului străin; căci mila Domnului! unde mănâncă doi mai poate mânca şi al treilea.

Călătorul străin, flămând cum era, nemaiaşteptând multă poftire, se aşază jos lângă cei doi, şi încep a mânca cu toţii pâne goală şi a be apă rece din fântână, căci altă udătură nu aveau. Şi mănâncă ei la un loc tustrei, şi mănâncă, până ce gătesc de mâncat toate cele cinci pâni, de parcă n-au mai fost.

După ce-au mântuit de mâncat, călătorul străin scoate cinci lei din pungă şi-i dă, din întâmplare, celui ce avusese trei pâni, zicând:

Primiţi, vă rog, oameni buni, această mică mulţămită de la mine, pentru că mi-aţi dat demâncare la nevoie; veţi cinsti mai încolo câte un pahar de vin, sau veţi face cu banii ce veţi pofti. Nu sunt vrednic să vă mulţămesc de binele ce mi-aţi făcut, căci nu vedeam lumea înaintea ochilor de flămând ce eram.

Cei doi nu prea voiau să primească, dar, după multă stăruinţă din partea celui al treilea, au primit. De la o vreme, călătorul străin şi-a luat ziua bună de la cei doi şi apoi şi-a căutat de drum. Ceilalţi mai rămân oleacă sub răchită, la umbră, să odihnească bucatele. Şi, din vorbă în vorbă, cel ce avuse trei pâni dă doi lei celui cu două pâni, zicând:

Ţine, frate, partea dumitale, şi fă ce vrei cu dânsa. Ai avut două pâni întregi, doi lei ţi se cuvin. Şi mie îmi opresc trei lei, fiindc-am avut trei pâni întregi, şi tot ca ale tale de mari, după cum ştii.

Cum aşa?! zise celălalt cu dispreţ! pentru ce numai doi lei, şi nu doi şi jumătate, partea dreaptă ce ni se cuvine fiecăruia? Omul putea să nu ne deie nimic, şi atunci cum rămânea?

Cum să rămâie? zise cel cu trei pâni; atunci aş fi avut eu pomană pentru partea ce mi se cuvine de la trei pâni, iar tu, de la două, şi pace bună. Acum, însă, noi am mâncat degeaba, şi banii pentru pâne îi avem în pungă cu prisos: eu trei lei şi tu doi lei, fiecare după numărul pânilor ce am avut. Mai dreaptă împărţeală decât aceasta nu cred că se mai poate nici la Dumnezeu sfântul…

Ba nu, prietene, zice cel cu două pâni. Eu nu mă ţin că mi-ai făcut parte dreaptă. Haide să ne judecăm, şi cum a zice judecata, aşa să rămâie.

Haide şi la judecată, zise celălalt, dacă nu te mulţămeşti. Cred că şi judecata are să-mi găsească dreptate, deşi nu m-am târât prin judecăţi de când sunt.

Şi aşa, pornesc ei la drum, cu hotărârea să se judece. Şi cum ajung într-un loc unde era judecătorie, se înfăţoşează înaintea judecătorului şi încep a spune împrejurarea din capăt, pe rând fiecare; cum a venit întâmplarea de au călătorit împreună, de au stat la masă împreună, câte pâni a avut fiecare, cum a mâncat drumeţul cel străin la masa lor, deopotrivă cu dânşii, cum le-a dat cinci lei drept mulţămită şi cum cel cu trei pâni a găsit cu cale să-i împartă.

Judecătorul, după ce-i ascultă pe amândoi cu luare aminte, zise celui cu două pâni:

Şi nu eşti mulţămit cu împărţeala ce s-a făcut, omule?

Nu, domnule judecător, zise nemulţămitul; noi n-am avut de gând să luăm plată de la drumeţul străin pentru mâncarea ce i-am dat; dar, dac-a venit întâmplarea de-aşa, apoi trebuie să împărţim drept în două ceea ce ne-a dăruit oaspetele nostru. Aşa cred eu că ar fi cu cale, când e vorba de dreptate.

Dacă e vorba de dreptate, zise judecătorul, apoi fă bine de înapoieşte un leu istuialalt, care spui c-a avut trei pâni.

De asta chiar mă cuprinde mirare, domnule judecător, zise nemulţămitul cu îndrăzneală. Eu am venit înaintea judecăţei să capăt dreptate, şi văd că dumneata, care ştii legile, mai rău mă acufunzi. De-a fi să fie tot aşa şi judecata dinaintea lui Dumnezeu, apoi vai de lume!

— Aşa ţi se pare dumitale, zise judecătorul liniştit, dar ia să vezi că nu-i aşa. Ai avut dumneata două pâni?

— Da, domnule judecător, două am avut.

— Tovarăşul dumitale, avut-a trei pâni?

— Da, domnule judecător, trei a avut.

— Udătură ceva avut-aţi vreunul?

— Nimic, domnule judecător, numai pâne goală şi apă răce din fântână, fie de sufletul cui a făcut-o acolo, în calea trecătorilor.

— Dinioarea, parcă singur mi-ai spus, zise judecătorul, că aţi mâncat toţi tot ca unul de mult; aşa este?

— Aşa este domnule judecător.


— Acum, ia să statornicim rânduiala următoare, ca să se poată şti hotărât care câtă pâne a mâncat. Să zicem că s-a tăiat fiecare pâne în câte trei bucăţi deopotrivă de mari; câte bucăţi ai fi avut dumneata, care spui că avuşi două pâni?

— Şese bucăţi aş fi avut, domnule judecător.

— Dar tovarăşul dumitale, care spui că avu trei pâni?

— Nouă bucăţi ar fi avut, domnule judecător.

— Acum, câte fac la un loc şese bucăţi şi cu nouă bucăţi?

— Cincisprezece bucăţi, domnule judecător.

— Câţi oameni aţi mâncat aceste cincisprezece bucăţi de pâne?

— Trei oameni, domnule judecător.

— Bun! Câte câte bucăţi vin de fiecare om?

— Câte cinci bucăţi, domnule judecător.

— Acum, ţii minte câte bucăţi ai fi avut dumneta?

— Şese bucăţi, domnule judecător.

— Dar de mâncat, câte ai mâncat dumneta?

— Cinci bucăţi, domnule judecător.

— Şi câte ţi-au mai rămas de întrecut?

— Numai o bucată, domnule judecător.


— Acum să stăm aici, în ceea ce te priveşte pe dumneta, şi să luăm pe istalalt la rând. Ţii minte câte bucăţi de pâne ar fi avut tovarăşul d-tale?

— Nouă bucăţi, domnule judecător.

— Şi câte a mâncat el de toate?

— Cinci bucăţi, ca şi mine, domnule judecător.

— Dar de întrecut, câte i-au mai rămas?

— Patru bucăţi, domnule judecător.


— Bun! Ia, acuş avem să ne înţelegem cât se poate de bine! Vra să zică, dumneta ai avut numai o bucată de întrecut, iar tovarăşul dumitale, patru bucăţi. Acum, o bucată de pâne rămasă de la dumneta şi cu patru bucăţi de la istalalt fac la un loc cinci bucăţi?

— Taman cinci, domnule judecător.

— Este adevărat că aceste bucăţi de pâne le-a mâncat oaspetele dumneavoastră, care spui că v-a dat cinci lei drept mulţămită?

— Adevărat este, domnule judecător.

— Aşadar, dumitale ţi se cuvine numai un leu, fiindcă numai o bucată de pâne ai avut de întrecut, şi aceasta ca şi cum ai fi avut-o de vânzare, deoarece aţi primit bani de la oaspetele dumneavoastră. Iar tovarăşul dumitale i se cuvin patru lei, fiindcă patru bucăţi de pâne a avut de întrecut. Acum, dară, fă bine de înapoieşte un leu tovarăşului dumitale. Şi dacă te crezi nedreptăţit, du-te şi la Dumnezeu, şi las’ dacă ţi-a face şi el judecată mai dreaptă decât aceasta!

Cel cu două pâni, văzând că nu mai are încotro şovăi, înapoieşte un leu tovarăşului său, cam cu părere de rău, şi pleacă ruşinat.

Cel cu trei pâni însă, uimit de aşa judecată, mulţămeşte judecătorului şi apoi iese, zicând cu mirare:

— Dac-ar fi pretutindene tot asemenea judecători, ce nu iubesc a li cânta cucul din faţă, cei ce n-au dreptate n-ar mai năzui în veci şi-n pururea la judecată.

Corciogarii, porecliţi şi apărători, nemaiavând chip de traiu numai din minciuni, sau s-ar apuca de muncă, sau ar trebui, în toată viaţa lor, să tragă pe dracul de coadă…

Iar societatea bună ar rămâne nebântuită.



http://embed.trilulilu.ro/audio/lumifarm/6e0ac66c5ed7a2.swf

Literatura universală, în general, şi cea românească, în particular, abundă în descrieri de situaţii care pot fi interpretate ca jocuri. Totuşi, adevărata istorie a teoriei jocurilor s-a construit în baza cercetărilor matematice specifice domeniului. De aceea vom construi în continuare modelul matematic al jocului descris.

Pentru a scrie modelul matematic corespunzător e suficient să subliniem că cele 5 pâini au fost împărţite în 15 bucăţi egale. În consecinţă se obţine următoarea formalizare a jocului:

f1 = 9 – 15 x1 → max,
f2 = 6 – 15 x2 → max,
f3 = 5 – 15 x3 → max,
x1 + x2 + x3 ≤ 1,
x1 ≥ a, x2 ≥ b, x3 ≥ c,

unde a, b, c, sunt părţile din întregul de 15 bucăţi la care pretinde fiecare. Uşor se demonstrează că singurul echilibru Nash al jocului îl formează valorile: x1 = a, x2 = b, x3 = c, cărora le corespund câştigurile specificate.

Aşadar, noţiunea de echilibru a fost folosită implicit de către Ion Creangă cu 68 de ani înainte de definirea matematică a ei în 1951 de către John Nash, viitor laureat al Premiului Nobel pentru Economie…

Circa 100 de străzi în Paris poartă denumiri de matematicieni

Călătoriile în Paris sunt de neuitat pentru oricine. Nu sunt o excepţie şi eu. Ieşisem din Notre-Dame de Paris, şi după ce am trecut podul peste Sena am nimerit pe neaşteptate pe strada Lagrange. Nu ştiam de existenţa străzii Lagrange şi faptul că era chiar în centrul Parisului m-a impresionat mult. De fapt, exista şi o explicaţie suplimentară a acelei impresii. Aveam comunicare la „Conférence de la SMAI sur l’Optimisation et la Décision” în Institut Henri Poincaré în care expuneam aplicarea metodei factorilor Lagrange la rezolvarea problemelor de aflare a echilibrelor Nash în jocurile strategice. La începutul străzii Lagrange, chiar pe malul Senei, se află şi scuarul Lagrange, cu flori, havuz şi diverse sculputri. Deplasându-mă prin Cartierul Latin, spre locul desfăşurării conferinţei, am parcurs şi alte străzi cu denumiri de iluştri matematicieni. Punctul culminant a fost lângă Pantheon. Pe frontispiciul Bibliotecii Sainte-Geneviève, chiar vizavi de Panthéon (în care se odihnesc osemintele celor mai mari personalităţi franceze) am găsit numele lui Dimitrie (Demetrius) Cantemir, alături de numele lui Isac Newton, dar şi a altor mari savanţi din toate timpurile.

Marii savanţii sunt veneraţi pe măsura aportului lor nu numai în Paris, dar şi în alte oraşe ale lumii. Poate mai puţin la noi. Mi-i interesant să găsesc stima faţa de marii matematicieni poate şi din cauza că nu întotdeauna meritele lor pot fi apreciate de oamenii simpli din simplul motivul că se cere o pregătire specială.

Pe 25 iulie, pe Twitter a fost postat de către @TutorChamp un link la un articol foarte interesant din perspectiva celor subliniate mai sus:  Mathematicians with Paris streets named after them. Găsesc informaţia oferită ca foarte interesantă şi prezint în continuare o „adaptare” a articolului  în limba română.

În Paris sunt circa 100 de străzi, bulevarde, scuaruri etc. care poartă nume de matematicieni, majoritatea dintre ei fiind, desigur, francezi, dar nu toţi. Spre exemplu, există un loc pe Avenue Marceaux (la circa 300 de metri de Arcul de Triumf) ]n care se „unesc” străzile: Newton, Galileo şi Euler. E surprinzător că în Paris nu există strada Fourier (în Auxerre, strada unde marele matematician s-a născut, îi poartă numele).

În lista ce urmează, prin clic asupra numelui se va accesa biografia în engleză, prin clic asupra literelor W, M sau G se va accesa, respectiv, articolul din Wikipedia, istoria străzii corespunzătoare de pe site-ul Web al Mairie de Paris şi locul străzii în Paris pe Google Map. Reamintesc, că oraşul Paris este împărţit în douăzeci de arondismente municipale administrative, numite simplu arondismente (se pronunţă [aʁɔdismɑ]). Infra, în paranteze este indicat arrondismentul în care e situată strada.

A

Rue Abel (12th Arrondissement) W M G

Rue Ampère (17th Arrondissement) M G

Avenue Paul Appell (14th Arrondissement) M G

Boulevard Arago (13th Arrondissement) W M G

Jardins Arago (13th Arrondissement)

Square Arago (13th Arrondissement) M G

Rue Antoine Arnauld (13th Arrondissement) W M G

Square Antoine Arnauld (13th Arrondissement) M G

B

Rue Bernoulli (family!) ( 8th Arrondissement) W M G

Rue Bezout (14th Arrondissement) M G

Cité Bienaymé (18th Arrondissement)

Rue Biot (17th Arrondissement) M G

Rue Borda ( 3rd Arrondissement) M G

Rue Émile Borel (17th Arrondissement) M G

Square Borel (17th Arrondissement)

Rue Charles Bossut (12th Arrondissement) M G

Rue de Broglie (13th Arrondissement) M G

Rue Buffon ( 5th Arrondissement) W M G

C

Avenue Carnot (Lazare) (17th Arrondissement) M G

Boulevard Carnot (Lazare) (12th Arrondissement) W M G

Villa Sadi Carnot (19th Arrondissement) M G

Rue Cassini (14th Arrondissement) W M G

Rue Cauchy (15th Arrondissement) W M G

Rue Michel Chasles (12th Arrondissement) M G

Rue Nicolas Chuquet (17th Arrondissement) M G

Rue Clairaut (17th Arrondissement) M G

Rue Clapeyron ( 8th Arrondissement) W M G

Cité Condorcet ( 9th Arrondissement) M G

Rue Condorcet ( 9th Arrondissement) M G

Rue Coriolis ( 8th Arrondissement) W M G

Rue Cournot (15th Arrondissement) W M G

D

Rue d’Alembert (14th Arrondissement) M G

Rue Gaston Darboux (18th Arrondissement) M G

Rue Delambre (14th Arrondissement) W M G

Square Delambre (14th Arrondissement) M G

Rue Deparcieux (14th Arrondissement) M G

Rue de Prony (17th Arrondissement) W M G

Rue Desargues (11th Arrondissement) M G

Rue Descartes ( 5th Arrondissement) W M G

E

Rue Esclangon (18th Arrondissement) M G

Rue Euler ( 8th Arrondissement) W M G

F

Passage Fermat (14th Arrondissement) M G

Rue Fermat (14th Arrondissement) M G

Rue Foucault (16th Arrondissement) M G

Rue Francoeur (18th Arrondissement) W M G

Rue Fresnel (16th Arrondissement) M G

G

Rue Galilée (= Galileo) (16th Arrondissement) W M G

Rue Évariste Galois (20th Arrondissement) M G

Rue Gassendi (14th Arrondissement) M G

Rue Sophie Germain (14th Arrondissement) M G

H

Rue Charles Hermite (18th Arrondissement) M G

Square Charles Hermite (18th Arrondissement)

Rue Huygens (14th Arrondissement) M G

L

Rue La Condamine (17th Arrondissement) W M G

Rue Lagrange ( 5th Arrondissement) W M G

Rue Gabriel Lamé (12th Arrondissement) M G

Rue Laplace ( 5th Arrondissement) W M G

Rue Le Verrier ( 6th Arrondissement) M G

Passage Legendre (17th Arrondissement) M G

Rue Legendre (17th Arrondissement) M G

Rue Leibniz (18th Arrondissement) M G

Square Leibniz (18th Arrondissement) M G

Rue Léonard de Vinci (16th Arrondissement) M G

Rue Joseph Liouville (15th Arrondissement) W M G

M

Rue Malebranche (5th Arrondissement) W M G

Rue Malus ( 5th Arrondissement) W M G

Place Monge ( 5th Arrondissement) W M G

Rue Monge ( 5th Arrondissement) W M G

Square Jean Morin (12th Arrondissement)

N

Rue Navier (17th Arrondissement) M G

Rue Newton (16th Arrondissement) M G

P

Place Paul Painlevé ( 5th Arrondissement) W M G

Rue Papin ( 3rd Arrondissement) M G

Rue Pascal (Blaise) (5/13 Arrondissement) M G

Rue Henri Poincaré (20th Arrondissement) M G

Rue Poinsot (14th Arrondissement) M G

Rue Denis Poisson (17th Arrondissement) M G

Passage Poncelet (17th Arrondissement) M G

Rue Poncelet (17th Arrondissement) M G

R

Rue Roberval (17th Arrondissement) M G

S

Rue Serret (15th Arrondissement) W M G

T

Rue Tisserand (15th Arrondissement) W M G

Rue Torricelli (17th Arrondissement) M G

V

Rue Vernier (17th Arrondissement) M G

Rue Viète (17th Arrondissement) M G

Ne vom putea cândva lăuda şi noi cu asemenea exemple de preţuire a meritelor precursilor? Vreau să cred că da…

Pur şi simplu…

De ce nu votez comuniştii?

Ca să fie foarte clar răspunsul, pornesc de la o comparaţie…

Să zicem că merg la magazinul de cărţi şi solicit Biblia! Mi se oferă o carte pe coperta căreia e scris „Biblie” şi are semnul crucii. Achit costul ei, vin acasă şi când o deschid găsesc în interior „manifestul partidului comunist” şi „mein kampf”… Dar… eu am solicitat…

Cam asta e povestea cu comuniştii din RM. Cei care prin esenţa lor se declarau ateişti, care au distrus în trecut sute şi mii de biserici şi mănăstiri, au deportat şi persecutat mii de slujitori ai cultelor din spaţiul fostei URSS, acum merg dimineaţa la biserică şi se roagă lui Dumnezeu, iar la amiază merg şi se închină monumentului lui vladimir lenin. Fariseii din Biblie sunt infinit de  mici pe lângă comuniştii de azi…

Îmi aduc aminte de filme sovietice de tipul: „Komunist”, „Cum s-a călit oţelul”, „Garda tânără” etc., care ne dădeau de înţeles că pentru un comunist e de preţ binele comun şi nu averea, adică primează altruismul necondiţionat… Îmi răsar în faţă figurile lui vladimir şi oleg voronin, dar şi ale altor lideri comunişti îmbrăcaţi în maiouri roşii, cu portretul lui Che Guevara pe piept, şi nu ştiu de ce nu îmi vine să cred că pentru ei averea e mai prejos decât interesele comunităţii…

Îmi apare în faţă mark tkaciuk, care are grijă mare de poporul moldovenesc, şi care ne afirmă în limba rusă (româna sau moldoveneasca, cum o numeşte el, i se opreşte în gât) că Eminescu i-ar vota pe comunişti… Mare fariseu…

Cu ce mă deranjează ei? Păi… Pur şi simplu: întruchipează  FALSUL şi MINCIUNA

Pur şi simplu: întruchipează AROGANŢA faţă de oamenii simpli…

Mi se poate reproşa că acum mă pot bucura, deoarece AIE a ieşit victorioasă şi în alegerile locale care de curând s-au desfăşurat… Nu ştiu de ce nu mă bucur tare…

Pur şi simplu… Urmărind vânzoleala vizavi de unităţile economice de tipul „Franzeluţa” îmi dau seama că ţara e plină de păpuşari, care au deprinderi de a manipula păpuşi/marionete şi le place să manipuleze păpuşi/marionete…

Poate oare în această ţară să trăiască liniştit şi demn un om obişnuit sau ţara e numai pentru păpuşari, păpuşi, contrabandişti şi pup/ling fundişti???

Pur şi simplu… VREAU SĂ CRED CĂ… DA… Ţara e şi pentru oamenii obişnuiţi/normali…

Se aplică oare prezumţia nevinovăţiei în sistemul de educaţie?

„Spune-mi şi voi uita.
Învată-mă şi îmi voi reaminti.
Implică-mă şi voi învăţa”.

Benjamin Franklin

E o perioadă fierbinte în tot sistemul educaţional – perioada examenelor… Într-un sistem sănătos e perioadă de glorie – se obţin rezultate senzaţionale de către elevi şi studenţi, rezultate care confirmă starea buna de lucruri… E ca la o Olimpiadă Internaţională în care se bat recorduri peste recorduri… Şi ce e mai important – nu se copie deoarece atât discipolii, cât şi mentorii lor demonstrează cu mândrie starea bună de lucruri. E ca un „sport de performanţă” cu fairplay şi fără „dopaj”/copiere…

Ce se întâmplă într-un sistem mai puţin sănătos?

Din start se presupune că atât discipolii, cât şi dascălii lor, au tras chiulul de-a lungul anilor şi vor folosi mijloace neoneste pentru a obţine rezultate cât mai mari, care în principiu nu le merită! Adică, într-un asemenea sistem de învăţământ principiul prezumţiei nevinovăţiei nu se aplică!


Cine suferă mai mult?

Suferă mai mult acei care în decursul anilor nu au copiat, dar şi toată societatea! Nefiind deprinşi cu metode neoneste, într-un stres dictat de regimul de cazarmă cu supraveghetori, e foarte greu să obţii rezultate foarte bune. În locul unei atmosfere psihologice confortabile, în care să se poată obţine rezultate bune, se impune o atmosferă încordată în care atât examinaţii, cât şi familiile lor trec printr-o mare şi dificilă încercare!

Ce sunt mai importante – notele sau cunoştinţele/competenţele/abilităţile? Notele sau oamenii? Notele sau specialiştii bine pregătiţi?

În mod ideal ar fi bine ca notele să reflecte obiectiv starea de lucruri! Dar pot oare notele 0, 1, 2, …, 10 să realizeze acest deziderat? Poate fi oare notat cu aceeaşi notă 10 la informatică un elev care a ocupat un loc de frunte la o Olimpiadă Internaţională şi un elev dintr-un sat în care şcoala nu are nici calculatoare? Poate oare să fie notat prin aceeaşi notă de 10 un elev care a ocupat un loc de frunte la o Olimpiadă Internaţională de Matematică şi un elev căruia i s-a predat matematica de către un profesor de muncă? În mod abstract – da! În mod real – se întâmplă! Dar…

De fapt, în mod normal, nu ar trebui să ne intereseze notele, ci rezultatele obţinute. Ne-am putea imagina un sistem în care examenele lipsesc, iar notele/evaluările se obţin elementari printr-o analiză cibernetică asemenea cu analizele medicale, când se iau probe de sânge. Pe cel examinat îl analizează un android/robot care apreciază instantaneu starea de lucruri doar conectându-se pentru puţin timp la organismul/creierul celui examinat! Sigur e ceva utopic! Poate cândva va fi posibilă o asemenea examinare, dar nu în timpul apropiat!

Ce ne rămâne?

Ne rămâne să constatăm clar că trebuie să avem un sistem educaţional care să aibă ca produs Omul şi nu notele! Trebuie să se scoată limitele impuse la numărul de studenţi admişi la studii superioare la diverse specialităţi şi doar performanţele de-a lungul studiilor să dicteze cine e finanţat de la buget! În rest – studiile cu plată să fie pe seama celor care au rezultate mai slabe! Adică pledez asupra punerii unei mai mici atenţii asupra examenelor şi rezultatelor lor! Notele se folosesc la admiterea la facultate, şi poate la repartizarea la serviciu, de unde şi dorinţa de a avea note cât mai mari, chiar şi nemeritate! Să reamintim că de fapt ulterior contează nu atât notele, cât – specialistul! Iar notele mari nu totdeauna sunt echivalentul unor specialişti buni!

Un exemplu! În decursul acestui semestru am avut lecţii de informatică cu studenţi de la psihologie! O grupă bună, cu studenţi stăruitori şi interesanţi! Examenul – relativ simplu şi axat mai mult pe utilizarea tehnologiilor informaţionale! Am intrat în sală şi am observat imediat expresiile feţilor lor! Parcă nu mai erau acei studenţi cu care am lucrat timp de un semestru! Am discutat puţin! I-am calmat că e un examen simplu! Trebuie doar să se concentreze şi să lucreze în linişte!

Le-am dat testele! Se observă foarte bine când cineva este concentrat nu atât asupra testului, cât asupra altor activităţi (copiere)! Mai ales că din Internet sunt la curent cu varietatea largă de modalităţi de copiere! Am observat anumite încercări, dar n-am reacţionat deoarece subiectele au fost mai mult practice, copiatul fiind exclus automat. Fiindcă majoritatea subiectelor au fost studiate în detaliu la ore, studenţii s-au isprăvit cu ele!

Totuşi unii nu au scăpat de starea de stres de unde au apărut şi surprize! Într-o variantă trebuiau enumerate câteva motoare de căutare! Când studenta mi-a prezentat lucrarea, am rămas surprins că n-a scris nimic! Observând acest lucru am întrebat-o imediat: ce motoare de căutare a folosit în decursul semestrului ca să-mi prezinte lucrarea de laborator dedicată psihologiei? Absolut senină studenta-mi răspunde că a folosit: Google, Yahoo, Rambler… Am lăudat-o, binemeritat, că s-a prezentat foarte bine în decursul semestrului şi am rugat-o să se aşeze alături – să-i verific lucrarea! Am trecut succesiv prin item-uri până am ajuns la cel cu motoarele de căutare… O întreb din nou: ce motoare de căutare cunoaşte? Observ că s-a pierdut… şi aud răspunsul: nu ştiu! Urmează o pauză în care tac întrebător ca să aud iarăşi vocea ei – „of, Doamne, n-am înţeles bine întrebarea din acest item” şi îmi enumeră iarăşi: Google, Yahoo, Rambler, Bing…!

De ce am adus acest exemplu? Pentru a sublinia, o dată în plus, influenţa negativă a stării de stres asupra celor examinaţi! N-am presat de loc studenţii! Totuşi starea de stres era prezentă şi într-o grupă de psihologie! Şi sorgintea stresului vine încă din şcoală – de la examenele pe care le-au susţinut anterior! Amintirile trecutului le generează o stare inversă celei necesare pentru a susţine cu succes examenul! În loc ca starea să fie propice şi să contribuie la evidenţierea calităţilor intelectuale, copiii au reflexe condiţionate insuflate de sistem care le creează o stare nesănătoasă vizavi de orice examen!

Trebuie oare elevii şi studenţii priviţi ca potenţiali infractori-copiatori, ori au dreptul să li se aplice şi lor prezumţia nevinovăţiei? Răspunsul îmi pare evident!

Ghineologia, ghineologii de pe Bâc şi teoria jocurilor

Pe malurile tulburelului şi necristalinului Bâc jocurile politice sunt în toi. Jocuri cu specific local şi culminare relativă pe 5 iunie, când urmează să se desfăşoare scrutinul chişinăuian pentru funcţia de primar. Slavă Domnului, Chişinăul a avut în decurs de 4 ani primar ales, spre deosebire de republică, ce aşteaptă mai mult de 2 ani să fie ales preşedintele. Băieţandrul de acum 4 ani a prins la puteri şi scăpând de beleaua comunistă, care îi producea mâncărime permanentă, a reuşit să realizeze câte ceva: n-a mai fost arestat de Anul Nou bradul, a dispărut mirosul neplăcut de la staţia de epurare a apelor, au apărut troleibuze noi, cercetate cu interes şi chiar uimire de orăşeni – sunt oare reale?… Totuşi, chiar dacă e cald afară, orăşenii nu uită de facturile care au venit iarna pentru căldură. Iar Dumnezeu a trimis de curând în capitală o ploaie de vară, să reamintească starea dezastruoasă a drumurilor şi canalizaţiei din Chişinău – ploaia a inundat, cu părere de rău, mai multe case şi a „înecat” din nou Gara Feroviară…

Lumea, în mod normal, mai spune şi câte un cuvânt de „ghine” despre activitatea actualei Primării, dar şi mai mult înjură clasa politică, clasa nesăţioşilor care văd „ghinele” în propria activitate – pentru sine şi cei alăturaţi lor şi mai puţin sau deloc pentru alegătorii simpli.

Mai serios, mai puţin serios, ceea ce se întâmplă în Chişinău se aseamănă mult cu o licitaţie… Cum?

Păi se vinde… Primăria Capitalei – care în alegeri constituie o sumă de voturi ale alegătorilor! Pare aiureală! E doar aparent aiureală! Real, cumpărători sunt partidele politice, iar vânzători – alegătorii. Partidele propun preţuri folosind ca valută promisiunile! Alegătorii vând Primăria oferind-o celor care promit mai mult! Un soi de ghineologie„ştiinţă” autohtonă de a promite ghine, care apoi intră pe gât celor care îl cred. Nu căutaţi în Internet acest cuvânt! Veţi găsi doar unul asemănător – ginecologie. Se aseamănă, nu numai prin transcripţie şi pronunţare, unii pot exagera – că şi prin obiectele de studiu… Totuşi… Dacă ultima este o ştiinţă şi practică serioasă, la ai cărei specialişti lumea doreşte să nu ajungă, dar la care apelează cu recunoştinţă când e nevoie, ghineologia e o escrocherie, practicată de şarlatani. Ce nu fac ei în alegeri? Joacă fotbal, volei, aleargă, strâng gunoaie prin parcuri, cântă, spun poezii, se fotografiază solitar, în grupuri de doi, trei şi mai mulţi, se filmează, mai dau câte un ban celor nevoiaşi, mai fac spectacole pe la posturi de televiziune, mai scriu pe bloguri… Au imaginaţie, frate, nu şagă! Şi au pentru ce, că scăpând la troacă, recuperează înzecit tot ce au cheltuit…

În iulie 1994, într-un hotel din Washington, se desfăşura o licitaţie neobişnuită… Nu se vindeau tablouri, monede rare, obiecte de artă, furnitură antică. Se licita o fâşie din spectrul electromagnetic pentru noua generaţie de telefoane mobile, page-re şi alte dispozitive de comunicare. Până la acel moment, Guvernul American nu vându-se vreodată ceva asemănător şi nimeni nu putea spune ce se va întâmpla. Comisia Federală de Comunicaţii (CFC) prognoza rezultatul pentru tot spectrul la 10 miliarde de dolari SUA, dar liderii din industria telecomunicaţiilor au luat în derâdere ideea că ar putea achita o sumă apropiată de cea enunţată.

Când licitaţia a fost lansată, preţurile au început să crească cu zeci de milioane de dolari pe oră. „Era un sentiment de parcă am fi jucat în pocher milioane de dolari” – îşi împărtăşea ulterior impresiile John McMillan, matematician/economist şi specialist în teoria licitaţiilor/jocurilor de la Universitatea Stanford, care a ajutat CFC să organizeze licitaţia. Doar acea primă licitaţie a adus un câştig de 617 milioane de dolari SUA, numai pentru 10 mici licenţe. Următoarea licitaţie din decembrie al aceluiaşi an a adus un câştig de peste 7 miliarde dolari SUA, bâtând toate recordurile de vânzare a bunurilor publice. La începutul anului 2001, câştigurile din vânzarea frecvenţelor erau deja de 42 de miliarde de dolari SUA, urmând să mai fie vându-te încă mii de alte licenţe disponibile.

Lucrurile ar fi putut să aibă altă turnură dacă Guvernul American n-ar fi realizat eforturi serioase în elaborarea regulilor de licitare şi plată. Construirea regulilor a fost o problemă de mare complexitate. CFC a divizat tot spectrul în mii de licenţe. Trebuiau ele toate vândute concomitent ori separat fiecare? Trebuiau colectate cererile şi examinate concomitent, ori să se vândă la licitaţie? Trebuiau alcătuite reguli care să garanteze că licenţele vor ajunge la firmele care le vor folosi rapid şi eficient? Trebuiau excluse posibilităţile de aranjamente între cei ce cumpără pentru a menţine preţuri mici?

Toate aceste întrebări au fost adresate matematicienilor – experţi în teoria jocurilor, care au schiţat strategiile ce urmau să funcţioneze mai bine în condiţii de competitivitate…

Matematicienii, specialişti în teoria jocurilor, s-au isprăvit de minune cu toate dificultăţile unor asemenea probleme practice. Fondatorii teoriei jocurilor nu puteau să-şi imagineze vreodată, că la finele anului 2001 elaborările lor vor aduce câştiguri fabuloase, mai mari de 100 de miliarde de dolari SUA în întreaga lume, doar la aplicarea tezelor teoretice în domeniul licitaţiilor. Teoria jocurilor, care se năştea în anii 1920, ca cercetare a jocului de pocher, a devenit nu numai o ştiinţă cu 9 laureaţi ai Premiului Nobel pentru Economie, dar şi un mare business.

E un citat din articolul: “The Bidding Game”, written by science writer Erica Klarreich with the assistance of Drs. Kenneth Arrow, Robert Aumann, John McMillan, Paul Milgrom, Roger Myerson, and Thomas Schelling for Beyond Discovery®: The Path from Research to Human Benefit, a project of the National Academy of Sciences.

M-am referit la acest articol doar pentru a sublinia că la rezolvarea serioasă a lucrurilor se apelează la specialişti (în situaţia descrisă – la cei din teoria jocurilor). Nu e cazul la noi. Nu reuşeşte barem o reformă în domeniul justiţiei, nemaivorbind de o aplicare serioasă de cercetări ştiinţifice. Veţi spune că nu avem specialişti în asemenea domenii! Nu e adevărat! Avem specialişti! Şi buni! Doar că şi în domeniul ştiinţei domină o situaţie asemănătoare cu cea din societate, la general – ştiinţa e dominată de corupţie şi dacă s-ar aloca bani pentru cercetări serioase/ştiinţifice, ar ajunge la mâncăii care stau de zeci de ani „de strajă la hotarele” finanţării „ştiinţifice”.

Exemplul prezentat ilustrează elocvent de ce e atâta bătaie cu reforma justiţiei! Nu e vorba doar de putere! E vorba de sume fabuloase de bani, care pot fi câştigate dictând într-un fel sau altul regulile de joc.

Să participăm ori nu la alegeri? Odată ce suntem alegători, suntem deja jucători ai jocului numit alegeri. Neprezentarea la urna de vot, e doar una dintre posibilele strategii… Fiecare trebuie să aleagă cea mai bună strategie pentru sine şi pentru întreaga societate.

Şi viaţa, şi alegerile sunt jocuri – să nu ne ratăm şansa din ele!

Trei stări de iubire…

Are iubirea diverse stări?
– Da! Dragostea, ura şi indiferenţa – sunt cele de bază! Asemenea stărilor apei: lichidă, vapori şi ghiaţă.

– Bine! Apa este elementul primordial al vieţii materiale pe Pământ! Iar iubirea…
Iubirea este elementul sine qua non al vieţii spirituale…

– Fără îndoială – dragostea e asemenea apei în stare lichidă… Dar ura şi indiferenţa?
– Ura e asemenea vaporilor ieşiţii din cazanul în clocot. Frig atât de tare încât cad şi pielea, şi carnea pînă la os…

– Păi şi apa în clocot frige nu mai puţin…
– E adăvărat că şi dragostea frige

– Straniu lucru, spunem că apa şi vaporii fierbinţii frig, referind-une la arsuri. Dar frigul se asociază mai mult cu temeperaturile scăzute, cu senzaţia de rece, cu ghiaţa.
– Indiferenţa corespunde întocmai temperaturilor joase.

– Indiferenţa e mai rea decât ura?
– Da! Ura e o faţetă apropiată a dragostei! Indiferenţa e ca o bombă nucleară – ascunde în sine ura la limită, care odată declanşată – devine fatală...

– E mai bun omul care urăşte decât cel indiferent?
– Cel care urăşte e profund interesat de obiectul urii, are o afecţiune şi activitate specială şi nu ascunde aceasta, iar cel indiferent – e şi făţarnic, şi laş… Poţi aştepta de la el orice şi în orice moment…

– Ce este dragostea?
–  E muzica divină a sufletului şi inimii celui îndrăgostit…


De Valeriu Ungureanu Publicat în Eseuri

Drumul spre Eminescu…

Tinerii sovietici erau educaţi în spiritul unui elogiu exagerat faţă de literatura rusă – cea mai… din lume, ca de altfel totul de origine rusă fiind impus ca cel mai… din lume.

De la lecţiile de literatură moldovenească îmi aduc aminte nu de anumite opere literare, dar de modul cum ţinea profesorul mâinile în buzunare. Încercarea mea de a scrie ceva deosebit la limba moldovenească a fost aspru criticată… În schimb la limba şi literatura rusă aveam profesori care fascinau şi ne încurajau în variate moduri… S-a întâmplat aşa că Liubov Abramovna a citit una dintre compunerile mele în cancelarie, ceea ce era nespus de încurajator pentru mine, ca elev din clasa a 7-a. Am primit răspuns la scrisoarea adresată lui Alexei Maresiev – pilot sovietic, care a devenit Erou al URSS, având picioarele amputate… Citeam totul ce-mi cădea sub mână şi oriunde reuşeam.  Cărţile bune erau deficitare în acele timpuri. Le căutam şi în depozitele unde era stocată maculatura colectată de elevi… În biblioteci cărţile aveau adesea tentă propagandistică… Eminescu rămânea în cu totul altă lume… una neînsemnată.

Uşa spre literatura română, atunci moldovenească, mi-au deschis-o versurile lui Grigore Vieru, care m-au fascinat în primii ani de studenţie. Unele dintre poezii am încercat chiar să le pun pe melodii. M-am apropiat întrucâtva de Eminescu şi graţie poeziei:

Legământ

Lui Mihai Eminescu

Ştiu: cândva, la miez de noapte,
Ori la răsărit de Soare,
Ştinge-mi-s-or ochii mie
Tot deasupra cărţii Sale.
Am s-ajung atunce, poate,
La mijlocul ei aproape.
Ci să nu închideţi cartea
Ca pe recile-mi pleoape.
S-o lăsaţi aşa deschisa,
Ca băiatul meu ori fata
Sa citească mai departe
Ce n-a reuşit nici tata.
Iar de n-au s-auză dânşii
Al străvechii slove bucium,
Aşezaţi-mi-o ca pernă
Cu toţi codrii ei în zbucium.

Eram deja la Moscova. Îmi făceam stagiul la Universitatea Lomonosov la reputatul matematician David Iudin. În Moscova exista magazinul „Drujba”, în care se vindeau cărţi de pe toate meridianele globului. Acolo mi-am procurat prima carte românească. Aproape tot salariul îl cheltuiam pentru cărţi româneşti. Nu eram singurul care vânam noile apariţii de cărţi româneşti.

Locuiam în cunoscuta clădire „morcovca” a Universităţii Lomonosov. În zilele de odihnă moldovenii ne adunam la cineva dintre moldoveni. Mergând spre o astfel de întâlnire mi-am luat pentru lectură pe drum o carte de Eminescu. Şi acum simt acel fior când în metroul moscovit, trecând peste râul Moscova, am rămas fascinat de magia următorului vers:

„Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată;”

Citeam şi reciteam „Odă (în metri antic)”. Prietenii discutau şi alte teme, iar eu în acea seara am fost dominat doar de:

Odă (în metru antic)

Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată;
Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi,
Ochii mei nălţam visători la steaua
Singurătăţii.

Când deodată tu răsărişi în cale-mi,
Suferinţă tu, dureros de dulce…
Pân-în fund băui voluptatea morţii
Ne’ndurătoare.

Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus.
Ori ca Hercul înveninat de haina-i;
Focul meu a-l stinge nu pot cu toate
Apele mării.

De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,
Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări…
Pot să mai re’nviu luminos din el ca
Pasărea Phoenix?

Piară-mi ochii turburători din cale,
Vino iar în sân, nepăsare tristă;
Ca să pot muri liniştit, pe mine
Mie redă-mă!

Ajunsesem în sfârşit la Eminescu…

Şi dacă

Si daca ramuri bat în geam 
Si se cutremur plopii, 
E ca în minte sa te am 
Si-ncet sa te apropii.

Si daca stele bat în lac 
Adâncu-i luminându-l, 
E ca durerea mea s-o-mpac 
Inseninându-mi gândul.

Si daca norii desi se duc 
De iese-n luciu luna, 
E ca aminte sa-mi aduc 
De tine-ntotdeuna.

Au trecut anii… Am fost şi la mormântul Poetului, am fost şi pe Copou, am fost şi la Teiul lui Eminescu…

E drum… E drumul meu spre Eminescu…

http://www.youtube.com/p/812E7F635E680B31?hl=en_US&fs=1

Tănase, bloggerii şi Dalai Lama…

Vin cu o reacţie cam întârziată la „disputa” dintre maestrul Tănase şi bloggerii moldoveni. Îmi pare o dispută dintre diverse categorii de greutate. Şi nu e vorba doar de talente, profesionişti, amatori, experienţă sau de generaţii diferite. Când e vorba de valoare, lucrurile îmi par simple… Ce conflict poate exista între Eminescu, Arghezi, Stănescu şi Vieru, spre exemplu? Între Sadoveanu şi Stănescu? Între Eminescu şi Tănase…

Conflictul apare acolo unde sunt interese diferite… Nu cred că interesele maestrului Tănase sunt cumva în contradicţie cu interesele bloggerilor moldoveni. Mai degrabă e vorba de o probozeală părintească şi de o reacţie cam copilărească a bloggerilor…

Totuşi… E ceva deranjant în această situaţie… După părerea mea deranjează atitudinea!

Un prieten când critică, o face cu intenţii bune şi oferă sprijinul necesar… Ca să fiu corect înţeles, reamintesc că termenul „blog” provine de la Web Log şi înseamnă Jurnal (personal) pe Web. Chiar dacă sensul iniţial de jurnal personal s-a modificat întrucâtva, totuşi pentru mulţi blogul rămâne anume jurnal personal. E menţinut de o singură persoană şi, de regulă, nu e susţinut material de nimeni… Nu cred că activitatea revistei „Timpul” este asigurată doar de o singură persoană… Şi nu e vorba doar de atitudinea maestrului Tănase, dar şi de cea a bloggerilor… Critica trebuie să fie nu numai constructivă, nu numai responsabilă, dar şi pozitivă

Oare poate fi critica pozitivă?

E un subiect pe care l-am mai discutat pe blog… Revin la el cu un argument în plus, care îmi pare  destul de util, chiar şi prin faptul că vine dintr-o altă lume – acea a budismului, oferindu-ne o perspectivă mai puţin obşnuită asupra lucrurilor. E vorba de articolul liderului tibetan Dalai Lama, în traducere proprie din limba engleză.

Combaterea stresului si depresiei

La un nivel fundamental, ca fiinţe umane, toţi suntem la fel; fiecare dintre noi aspiră la fericire şi fiecare dintre noi nu doreşte să sufere. Acesta e motivul din care încerc să atrag atenţia oamenilor, ori de câte ori am ocazia, la ceea ce în calitate de membri ai familiei umane avem în comun şi la natura profundei interconectări dintre existenţa şi bunăstarea noastră.

Astăzi, există o ascendentă recunoaştere, dar şi o crescândă evidenţă ştiinţifică, care confirmă legătura strânsă dintre starea spiritului şi fericirea noastră. Chiar dacă pe de o parte, mulţi dintre noi trăiesc în societăţi foarte dezvoltate material, mulţi dintre oameni nu sunt foarte fericiţi. Sub suprafaţa frumoasă a abundenţei există un gen de agitaţii mintale, care conduc la frustrări, certuri inutile, dependenţă de droguri sau alcool, şi în cel mai rău caz, sinucideri. Nu există nici o garanţie că bogăţia este singura care poate să-ţi dea ţie bucuria împlinirii pe care o cauţi. Acelaşi lucru poate fi spus şi despre prietenii tăi. Când eşti într-o intensă stare de furie sau ură, chiar şi un prieten foarte apropiat îţi apare ca cineva neprietenos sau rece, distant şi enervant.

Totuşi, pe de altă parte, ca fiinţe umane suntem înzestraţi cu minunata inteligenţă umană. Pe lângă aceasta, toate fiinţele umane au capacitatea de a fi foarte hotărâte şi de a direcţiona sentimentul puternic de hotărâre în orice direcţie doresc. Atâta timp cât ne reamintim că avem acest dar minunat de inteligenţă umană şi capacitatea de a dezvolta fermitatea şi de a o utiliza în moduri pozitive, ne vom păstra sănătatea noastră mintală. Conştiinţa de a avea acest mare potenţial uman ne dă o putere fundamentală. Această recunoaştere poate acţiona ca un mecanism care ne permite să rezolvăm orice dificultate, indiferent de situaţia cu care ne confruntăm, fără a pierde speranţa şi fără a ne cufunda în sentimente de proprie subapreciere.

Scriu acest lucru ca o persoană care şi-a pierdut libertatea de la vârsta de 16 ani, apoi şi-a pierdut şi ţara sa, la vârsta de 24. În consecinţă, am trăit în exil pentru mai mult de 50 de ani, timp în care noi tibetanii ne-am dedicat păstrării vitalităţii identităţii proprii, conservării culturii şi valorilor tibetane. Aproape zilnic ştirile din Tibet sunt sfâşietoare şi totuşi nici o provocare nu ne dă motive de a renunţa.

Una dintre abordările pe care personal le găsesc utile este de a cultiva gândul: dacă situaţia sau problema este de aşa natură încât să poată fi remediată, atunci nu este nevoie să-ţi faci griji în legătură cu ea. Cu alte cuvinte, dacă există o soluţie sau o cale de ieşire din dificultate, nu e nevoie să fii copleşit de ea. Acţiunea adecvată este de a căuta soluţia. În mod clar e mai raţional să-ţi consumi energia concentrându-te asupra soluţiei, decât îngrijorându-te de problemă. Alternativ, dacă nu există nici o soluţie, nici o posibilitate de soluţionare, atunci nu există, de asemenea, nici un sens de a fi îngrijorat, deoarece oricum nu poţi face nimic. În acest caz, cu cât mai devreme ai acceptat acest fapt, cu atât e mai uşor pentru tine. Această formulă, desigur, implică în mod direct confruntarea problemei şi abordarea unei viziuni realiste. În caz contrar, vei fi în imposibilitatea de a afla dacă există sau nu o soluţie a problemei.

Având o viziune realistă şi cultivând o motivaţie corespunzătoare, te poţi scuti de sentimentele de teamă şi anxietate. Dacă îţi dezvolţi o motivaţie pură şi sinceră, dacă eşti motivat de dorinţa de a ajuta pe bază de bunătate, compasiune şi respect, atunci poţi continua orice gen de muncă mai eficient şi cu mai puţină teamă sau îngrijorare, în orice domeniu şi funcţie, nefiind îngrijorat de ceea ce cred alţii şi de faptul că vei atinge ori nu cu succes scopul final. Chiar dacă nu vei reuşi să atingi obiectivul, te vei simţi bine că ai făcut efortul. Având o motivaţie rea, chiar dacă oamenii te vor lăudă sau îţi vei atinge obiectivul dorit, nu vei fi fericit.

Totodată, putem simţi, uneori, că întregile noastre vieţi sunt nesatisfăcătoare, ne simţim pe punctul de a fi copleşiţi de dificultăţile cu care ne confruntăm. Acest lucru se întâmplă periodic, în diferită măsură, cu noi toţi şi e vital să depunem toate eforturile pentru a găsi căile de ridicare a stărilor noastre de spirit. Putem să ne reamintim de bunul nostru noroc. Putem, de exemplu, să fim iubiţi de cineva. Putem avea anumite talente. Poate că avem o educaţie bună. Poate că ne sunt asigurate cerinţele noastre de bază – alimentele pentru hrană, hainele pentru îmbrăcat, locul de trai. Poate că am  efectuat anumite fapte altruiste în trecut. Trebuie să luăm în consideraţie chiar şi cel mai mic aspect pozitiv al vieţii noastre. Dacă nu reuşim să găsim o modalitate de a ne înălţa noi înşine, există pericolul de a ne scufunda viitorul într-o senzaţie de neputinţă. Acest lucru ne poate determina să credem că nu avem capacitatea de a face bine deloc. Astfel, ne creăm condiţii de auto disperare.

Fiind călugăr budist, am învăţat că ceea ce ne deranjează definitoriu pacea noastră interioară este ceea ce noi numim emoţii deranjante. Toate acele gânduri, emoţii şi evenimente mentale care reflectă o stare negativă sau de non-compasiune a minţii submină inevitabil experienţa noastră de pace interioară. Toate gândurile şi emoţiile negative – cum ar fi ura, furia, mândria, pofta, lăcomia, invidia şi aşa mai departe – sunt considerate a fi surse de dificultate, de deranjare. Gândurile şi emoţiile negative împiedică aspiraţiile noastre de bază – de a fi fericiţi şi de a evita suferinţa. Atunci când acţionăm sub influenţa lor, devenim orbi la impactul acţiunilor noastre asupra altora: ele sunt cauza comportamentului nostru care acţionează distructiv atât asupra altora, cât şi asupra noastră înşine. Crima, scandalul şi înşelăciunea, toate îşi au originea în emoţiile deranjante.

Apare inevitabil întrebarea: putem antrena mintea/spiritul?

Exista multe modalităţi prin care se face acest lucru. Printre acestea, în tradiţia budistă, există o instruire specială numită antrenament al minţii, care se concentrează pe cultivarea preocupării pentru alţii şi pe transformarea dificultăţii în avantaj. E acel model de gândire, de transformare a problemelor în fericire, care a permis poporului tibetan să-şi menţină demnitatea şi spiritul proprii în confruntarea cu marile dificultăţi. Am găsit în propria mea viaţă această recomandare de mare beneficiu practic.

Un mare profesor tibetan de formare/antrenare a minţii a remarcat cândva că una dintre calităţile cele mai minunate ale minţii este că ea poate fi transformată. Nu am nici o îndoială că acei care încearcă să transforme mintea lor, depăşesc emoţiile deranjante şi ating sentimentul de pace interioară. Ei observă după o perioadă de timp schimbările în atitudinea lor mintală şi în reacţiile faţă de oameni şi evenimente. Mintea lor devine mai disciplinată şi mai pozitivă. Şi sunt sigur că observă creşterea propriului lor sentiment de fericire în măsura în care contribuie la o mai mare fericire a altora. Mă rog ca toată lumea care procedează aşa să-şi vadă obiectivul binecuvântat cu succes.

Dalai Lama

31 decembrie 2010

Publicat  în „Hindustan Times”, India, 3 ianuarie 2011

Critica este, în mare măsură, violenţă verbală. E reacţie negativă la ceva şi nu produce satisfacţie celui criticat… În consecinţă nu contribuie la fericirea lui…

De aceea când îl critici pe cineva, dacă eşti prieten, neapărat oferi şi modalitatea de a corecta lucrurile sau cel puţin oferi un sfat util… Poţi să critici orice, chiar şi satul sau oraşul de baştină, chiar şi prietenii şi fraţii, chiar şi părinţii sau consătenii… Pentru ce critici? Ce scop ai? Ce interese ai când critici? Oferi sprijin, soluţii? Sau oferi doar discordie, neînţelegeri şi emoţii deranjante?