Despre viteza luminii, Eminescu şi… despre un video senzaţional

Luminii solare îi trebuie circa 8 minute şi 19 secunde  ca să ajungă la Pământ. Viteza luminii în vacuum c=299 792 458 ± 1,2 m/s este considerată una dintre constantele fizice fundamentale. E valoarea limită a vitezei pe care o poate atinge o particulă sau un corp. E şi viteza limită de propagare a interacţiunilor.

Galileo Galilei a pus primul tranşant problema aflării vitezei de propagare a luminii în 1620. Chiar dacă existau şi excepţii, până la el savanţii considerau că lumina se propagă instantaneu.

Continuă lectura

Reclame

Ea…

Soarele vesel răsare în zori,
Când Ea… se trezeşte!

Luna zâmbeşte în ochi de fecior,
Când Ea… o priveşte!

Inima dragului suflă lumină,
Când Ea… îl iubeşte!

Sufletul strigă melodie sublimă,
Când Ea… îi şopteşte…

Povestiri de amor,
Ori poate de dor,

Poeme de viaţă,
Ori poate povaţă,

Idei înşirate
La lecţii de mate,
Ori poate cuvinte
Cioplite în carte…

Un vis contemplat
La oceanul de viaţă…
Ea… Femeia

http://www.youtube.com/p/5D2D4E17DF56EF5C?hl=en_US&fs=1

Drumul spre Eminescu…

Tinerii sovietici erau educaţi în spiritul unui elogiu exagerat faţă de literatura rusă – cea mai… din lume, ca de altfel totul de origine rusă fiind impus ca cel mai… din lume.

De la lecţiile de literatură moldovenească îmi aduc aminte nu de anumite opere literare, dar de modul cum ţinea profesorul mâinile în buzunare. Încercarea mea de a scrie ceva deosebit la limba moldovenească a fost aspru criticată… În schimb la limba şi literatura rusă aveam profesori care fascinau şi ne încurajau în variate moduri… S-a întâmplat aşa că Liubov Abramovna a citit una dintre compunerile mele în cancelarie, ceea ce era nespus de încurajator pentru mine, ca elev din clasa a 7-a. Am primit răspuns la scrisoarea adresată lui Alexei Maresiev – pilot sovietic, care a devenit Erou al URSS, având picioarele amputate… Citeam totul ce-mi cădea sub mână şi oriunde reuşeam.  Cărţile bune erau deficitare în acele timpuri. Le căutam şi în depozitele unde era stocată maculatura colectată de elevi… În biblioteci cărţile aveau adesea tentă propagandistică… Eminescu rămânea în cu totul altă lume… una neînsemnată.

Uşa spre literatura română, atunci moldovenească, mi-au deschis-o versurile lui Grigore Vieru, care m-au fascinat în primii ani de studenţie. Unele dintre poezii am încercat chiar să le pun pe melodii. M-am apropiat întrucâtva de Eminescu şi graţie poeziei:

Legământ

Lui Mihai Eminescu

Ştiu: cândva, la miez de noapte,
Ori la răsărit de Soare,
Ştinge-mi-s-or ochii mie
Tot deasupra cărţii Sale.
Am s-ajung atunce, poate,
La mijlocul ei aproape.
Ci să nu închideţi cartea
Ca pe recile-mi pleoape.
S-o lăsaţi aşa deschisa,
Ca băiatul meu ori fata
Sa citească mai departe
Ce n-a reuşit nici tata.
Iar de n-au s-auză dânşii
Al străvechii slove bucium,
Aşezaţi-mi-o ca pernă
Cu toţi codrii ei în zbucium.

Eram deja la Moscova. Îmi făceam stagiul la Universitatea Lomonosov la reputatul matematician David Iudin. În Moscova exista magazinul „Drujba”, în care se vindeau cărţi de pe toate meridianele globului. Acolo mi-am procurat prima carte românească. Aproape tot salariul îl cheltuiam pentru cărţi româneşti. Nu eram singurul care vânam noile apariţii de cărţi româneşti.

Locuiam în cunoscuta clădire „morcovca” a Universităţii Lomonosov. În zilele de odihnă moldovenii ne adunam la cineva dintre moldoveni. Mergând spre o astfel de întâlnire mi-am luat pentru lectură pe drum o carte de Eminescu. Şi acum simt acel fior când în metroul moscovit, trecând peste râul Moscova, am rămas fascinat de magia următorului vers:

„Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată;”

Citeam şi reciteam „Odă (în metri antic)”. Prietenii discutau şi alte teme, iar eu în acea seara am fost dominat doar de:

Odă (în metru antic)

Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată;
Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi,
Ochii mei nălţam visători la steaua
Singurătăţii.

Când deodată tu răsărişi în cale-mi,
Suferinţă tu, dureros de dulce…
Pân-în fund băui voluptatea morţii
Ne’ndurătoare.

Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus.
Ori ca Hercul înveninat de haina-i;
Focul meu a-l stinge nu pot cu toate
Apele mării.

De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,
Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări…
Pot să mai re’nviu luminos din el ca
Pasărea Phoenix?

Piară-mi ochii turburători din cale,
Vino iar în sân, nepăsare tristă;
Ca să pot muri liniştit, pe mine
Mie redă-mă!

Ajunsesem în sfârşit la Eminescu…

Şi dacă

Si daca ramuri bat în geam 
Si se cutremur plopii, 
E ca în minte sa te am 
Si-ncet sa te apropii.

Si daca stele bat în lac 
Adâncu-i luminându-l, 
E ca durerea mea s-o-mpac 
Inseninându-mi gândul.

Si daca norii desi se duc 
De iese-n luciu luna, 
E ca aminte sa-mi aduc 
De tine-ntotdeuna.

Au trecut anii… Am fost şi la mormântul Poetului, am fost şi pe Copou, am fost şi la Teiul lui Eminescu…

E drum… E drumul meu spre Eminescu…

http://www.youtube.com/p/812E7F635E680B31?hl=en_US&fs=1

S-a stins Adrian Păunescu

S-a stins poetul Adrian Păunescu, în această dimineaţă, la ora 07:45. Diabetul de care suferea i-a afectat mai multe organe. Noaptea starea poetului s-a înrăutăţit. Inima i s-a oprit. Medicii au intervenit cu manevre complexe de resuscitare. Zadarnic…

„Astăzi, 05.11.2010, la orele 07.15, inima maestrului Adrian Păunescu a încetat sa mai bată. După nenumărate tentative de resuscitare a trebuit să ne declarăm învinşi… şi maestrul a plecat dintre noi”, a declarat medicul Şerban Brădişteanu, şeful Clinicii de Chirurgie Cardiovasculară a Spitalului Floreasca.

Păunescu a fost internat de urgenţă săptămâna trecută la Spitalul Floreasca – nu mai putea respira. Timp de o săptămână, medicii i-au susţinut inima, plămânii şi rinichii cu tratamente medicamentoase, însă cordul poetului a cedat astăzi.

Cu ultimele puteri, pe patul de spital, Adrian Păunescu a scris ultima sa poezie „De la un cardiac, cordial”, pe 31 octombrie.

Primele zvonuri despre starea de sănătate a poetului au apărut în luna iunie, când se vorbea despre un diagnostic sumbru – ciroza hepatică sau cancer.

Păunescu a infirmat insă informaţiile: „nu e cancer, nu e ciroza, s-au scris aiureli, ca nu e adevarat”. Totuşi a recunoscut că are probleme grave: „La un moment dat am avut un complex hepato-renalo-cardiac de suferinţe”.

“Mi-a fost rău, mi-a fost rău, la un moment dat, nu mai puteam sa merg bine”, declara în urmă cu câteva luni Adrian Păunescu.

S-a stins poetul…

Arde flacăra poeziei create de El…

Odihneşte-l Doamne în pace…

Flacăra…

Poezia Maestrului, scrisă pe patul de spital, ne reaminteşte de şedinţele Cenaclului „Flacăra”, ascultate cândva în Basarabia cu sufletul la gură… E un mesaj adresat tuturor românilor şi trebuie să ajungă la sufletele tuturor!

Ne rugăm pentru sănătatea Maestrului!

De la un cardiac, cordial
Adrian Paunescu: in serviciul dv.

De-aicea, de pe patul de spital,
Pe care mă găsesc de vreme lungă,
Consider că e-un gest profund moral
Cuvântul meu la voi să mai ajungă.

Mă monitorizează paznici minimi,
Din maxima profesorului grijă,
În jurul obositei mele inimi
Să nu mă mai ajungă nicio schijă.

Aud o ambulanţă revenind,
Cu cine ştie ce bolnav aicea,
Alarma mi se pare un colind
Cu care se tratează cicatricea.

Purtaţi-vă de grijă, fraţii mei,
Păziţi-vă şi inima, şi gândul,
De nu doriţi să vină anii grei,
Spitalul de urgenţă implorându-l.

Eu vă salut de-a dreptul cordial,
De-a dreptul cardiac, precum se ştie,
Recunoscând că patul de spital
Nu-i o alarmă, ci o garanţie.

Vă văd pe toţi mai buni şi mai umani,
Eu însumi sunt mai omenos în toate,
Dă-mi, Doamne, viaţă, încă nişte ani
Şi ţării mele minima dreptate.

Adrian Păunescu, 31 octombrie 2010, Bucureşti, Spitalul de Urgenţă

Sursa: ring

Vizitatori din 100 de ţări ale lumii

FLAG Counter mi-a produs azi încă o bucurie – a înregistrat a 100-a ţară din care am vizitatori – Qatarul. E un prilej de satisfacţie şi de încurajare! E important pentru mine că GoStats a fixat şi adresa blogului de pe care am vizita:

http://www.poemslifelove.com/

Este blogul poetului filipinez Ronald Mallari, în care am comentat o poezie. Un vizitator din Qatar al blogului „POEMS of LIFE and LOVE and QUOTES” a mers pe adresa blogului meu din comentariu. Îi mulţumesc!

FLAG Counter ne ilustrează, o dată în plus şi în mod specific, cât de tare ne apropie pe toţi locuitorii planetei minunata reţea globală

S-a dovedit că acesta este al 300-lea articol, publicat pe blog 🙂

Dorinţă să fie, că motiv de bucurie se găseşte 🙂

P.S. E binecunoscută sensibilitatea poeţilor. Ronald a ţinut să-mi mulţumească printr-un mesaj direct pe Twitter pentru evidenţierea blogului. Îi mulţumesc la rându-mi pentru sensibilitatea lui!

Bulevardul Grigore Vieru

Azi, în Chişinău, a fost inaugurat bustul poetului Grigore Vieru pe Aleea Clasicilor Literaturii Române, din Grădina Publică „Ştefan cel Mare şi Sfânt”. Dezvelirea bustului a fost posibilă graţie eforturilor ministerului Culturii, primăriei municipiului Chişinău, sculptorilor Victor Macovei şi Ruslan Tihonciuk.

Tot azi, în cadrul şedinţei Consiliului Municipal al capitalei, s-a decis ca Bulevardul Renaşterii să fie redenumit în Bulevardul Grigore Vieru.

Grigore Vieru a înscris opera sa în eternitate…

Noi, cei muritori, încercăm umili doar să gustăm din nemurirea poetului prin gesturi simbolice de recunoştinţă pentru faptul că ne-a înnobilat existenţa…

Fermitate versus infirmitate

Un editorial de la „Vocea Basarabiei” de Valeriu Saharneanu, dedicat lui Grigore Vieru, de la moartea căruia azi se împlineşte un an… (www.voceabasarabiei.net)

„Cu un an în urmă, la 18 ianuarie, după 48 de ore de suferinţă, de plutire între cer şi pământ, se desparte de noi, cel mai iubit dintre pământeni, poetul şi cetăţeanul, Grigore Vieru. Plăpânda lui făptură din viaţa de aievea ni s-a arătat în acele zile de doliu naţional renăscută, ca Pasărea Phoenix,  întro uriaşă forţă a iubirii. A iubirii de Libertate pentru care verbul marelui Poet a lucrat neobost în toţi anii lui de viaţă. Moartea Poetului s-a întâmplat în plin dezmăţ comunist. Miza grea a anului care abia începuse erau alegerile parlamentare. Iar miza alegerilor erau averile clanului de la putere. Clanul îşi făcuseră din stat un business extrem de profitabil.

Tunurile mediatice ale regimului băteau necruţător în tot ce prezenta pericol pentru partida puterii. Grigore Vieru a fost printre ţintele importante ale killerilor de la Moldova Suverană, Flux, NIT şi Euro TV. Bătând în el, atacatorii urmăreau două scopuri: Primul – să îl doboare pe cel mai mare român basarabean al contemporaneităţii, simbolul luptei pentru unitate şi reîntregire naţională, liderul lor spiritual. Al doilea – doborându-l pe Vieru, să descurajeze Mişcasrea de eliberare naţională care a renăscut din cenuşa primului val al anilor 90.

De două ori glonţii acestor ucigaşi i-au străpuns inima-i firavă. Nu avea, ca orice heruvim, ca orice poet autentic, scuturi de imunitate pe care să le ridice în faţa brutelor atacând în haită. Doborât o dată, doborât a doua oară, Vieru se ridica din nou şi le stătea în cale. Vieru simţea, că dacă Voronin şi Roşca se întăresc pentru încă patru ani la Putere, dezmăţul antiromânesc va căpăta proporţii inimaginabile, iar prima jertfă aveau să fie copiii şi tineretul ieşiţi cu miile, ca florile primăvara, dintre cotoarele Albinuţei sale. Cine să stea în cale acestui imens pericol? Or, Vieru, trecut de şaptezeci, înţelegea că nu poate conta pe o a doua viaţă pe care să şi-o consacre iarăşi luptei pentru libertatea acestei generaţii. Pentru ea, el îşi scrisese deja Testamentul. Vieru credea că îşi făcuse deja datoria, rezistând în faţa unui imperiu sovietic şi învingându-l, trecând prin umilinţele provocare de criza de identitate a semenilor săi basarabeni, aducându-i pas cu pas, cu răbdare şi suferinţă către lumina conştiinţei de neam, a iubirii de patrie adevărată, a înţelegerii cine suntem, de unde venim, cine ne sunt fraţii, cine şi pentru ce ne dezbină.

Reapariţia în Basarabia şi provocările unui alt regim comunist, cu iz de naţionalism local de sorginte fundamentalistă şi de esenţă antiromânească l-au deprimat cumplit pe Poet în ultimii ani. A luat atitudine. Cauza vieţii lui era din nou în mare pericol. Anul trecut, la câteva zile de după Anul Nou, prin Chişinău se vorbea că Grigore Vieru se pregăteşte să intre în grevă în semn de protest faţă de guvernarea Voronin – Roşca. Semnul morţii şi al minciunii, al trădării şi al înbuibării pe spinarea sutelor de mii de basarabeni împrăştiaţi prin lume, al aroganţei, prostiei, ticăloşeniei şi lăcomiei atârna din nou de-asupra scumpei şi chinuitei lui Basarabii. Nervul lui, extrem de sensibil de Poet dat de la Dumnezeu, a simţit cu mult înainte de a ni se întâmpla, ceea ce avea să ni se întâmple în anul 2009. Cu ochii minţii lui lucide el a văzut viitorul nostru mult mai departe şi s-a îngrozit, fiindcă eram răsleţiţi, iar altă putinţă de a rezista în faţa tăvălugului care se apropia nu era decât în unitate: forţe politice sănătoase şi responsabile, cetăţeni conştienţi şi activi.

Jertfa lui supremă ne-a unit şi minunea s-a întâmplat. Anul 2009, cel care a început cu moartea iubitului Poet s-a încheiat cu victoria speranţei în ziua de mâine, în zilele anului 2010 şi a anilor ce vor urma. Cei care am avut norocul şi am fost aleşi să trăim acelaşi veac cu al lui Grigore Vieru, să nu uităm niciodată că îi datorăm câte o viaţă, fiindcă el, pe a lui, a pus-o fără pic de ezitare pe altarul Libertăţii noastre.”

Mihai Eminescu, Glossa

Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi şi nouă toate;
Ce e rău şi ce e bine
Tu te-ntreabă şi socoate;
Nu spera şi nu ai teamă,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamnă, de te cheamă,
Tu rămâi la toate rece.

Multe trec pe dinainte,
În auz ne sună multe,
Cine ţine toate minte
Şi ar sta să le asculte?…
Tu aşază-te deoparte,
Regăsindu-te pe tine,
Când cu zgomote deşarte
Vreme trece, vreme vine.

Nici încline a ei limba
Recea cumpăna-a gândirii
Înspre clipa ce se schimbă
Purtând masca fericirii,
Ce din moartea ei se naşte
Şi o clipă ţine poate;
Pentru cine o cunoaşte
Toate-s vechi şi nouă toate.

Privitor ca la teatru
Tu în lume să te-nchipui:
Joace unul şi pe patru,
Totuşi tu ghici-vei chipu-i,
Şi de plânge, de se ceartă,
Tu în colţ petreci în tine
Şi-nţelegi din a lor artă
Ce e rău şi ce e bine.

Viitorul şi trecutul
Sunt a filei două feţe,
Vede-n capăt începutul
Cine ştie să le-nveţe;
Tot ce-a fost ori o să fie
În prezent le-avem pe toate,
Dar de-a lor zădărnicie
Te întreabă şi socoate.

Căci aceloraşi mijloace
Se supun câte există,
Şi de mii de ani încoace
Lumea-i veselă şi tristă;
Alte măşti, aceeaşi piesă,
Alte guri, aceeaşi gamă,
Amăgit atât de-adese
Nu spera şi nu ai teamă.

Nu spera când vezi mişeii
La izbândă făcând punte,
Te-or întrece nătărăii,
De ai fi cu stea în frunte;
Teamă n-ai, căta-vor iarăşi
Intre dânşii să se plece,
Nu te prinde lor tovarăş:
Ce e val, ca valul trece.

Cu un cântec de sirenă,
Lumea-ntinde lucii mreje;
Ca să schimbe-actorii-n scenă,
Te momeşte în vârteje;
Tu pe-alături te strecoară,
Nu băga nici chiar de seamă,
Din cărarea ta afară
De te-ndeamnă, de te cheamă.

De te-ating, să feri în lături,
De hulesc, să taci din gură;
Ce mai vrei cu-a tale sfaturi,
Dacă ştii a lor măsură;
Zică toţi ce vor să zică,
Treacă-n lume cine-o trece;
Ca să nu-ndrăgeşti nimica,
Tu rămâi la toate rece.

Tu rămâi la toate rece,
De te-ndeamnă, de te cheamă:
Ce e val, ca valul trece,
Nu spera şi nu ai teamă;
Te întreabă şi socoate
Ce e rău şi ce e bine;
Toate-s vechi şi nouă toate:
Vreme trece, vreme vine.

(1883, decembrie)

P.S. Afişez „Glossa” de ziua Marelui Poet… Epigraful blog-ului este anume din ea. E un lucru pe care demult ţineam să-l fac!
P.P.S. S-a mai întâmplat un eveniment important pentru mine în această zi… Am primit o mică, dar importantă distincţie…

mandru_125x125

Solomon Marcus, Singurătatea matematicianului

Un discurs de recepţie senzaţional prezentat de profesorul Solomon Marcus în Aula Academiei Române…

Matematica şi… arta, poezia, lingvistica, educaţia, cultura, ştiinţa, istoria…

Portret spiritual al unui matematician…

Se citeşte dintr-o răsuflare!!!

http://d1.scribdassets.com/ScribdViewer.swf?document_id=13989518&access_key=key-1mm0wqsk6hjr5khnq9do&page=1&version=1&viewMode=list